de monahia Tavita,
Schitul Poiana Maicilor
Am căutat prin ceruri,
Prin mulțimea de sfinți
Și găsisem unul ce nu poți să-l prinzi.
Oricât ai tânji, oricât l-ai ruga
Nu-i lesne să dibui ce-i inima sa.
Omul din mine, fariseu mulțumit
Ca totul să fie doar bine plinit,
Găsise în el, of…, zeci de dovezi
Că nu-i lucru bun de vrei să-l urmezi.
Tulburător îi părea tot cuvântul,
Tremuram în inima mea la gândul…
c-ar putea fi dintre acei ce s-au sfințit.
…dar nu, nu plinește nimic lămurit.
L-am văzut altă dată privind în inima mea.
Nu mai era acela ce ieri chiuia.
…o tăcere adâncă în care strigai de durere
Și simțeai cum ușor întunericul piere.
…dar iarăși se puse pe glume, pe fugă
De parcă nu ar fi vrut să-l ajungă
Gândul ce-acum îmi spunea lămurit
Da, el e din cei ce s-au sfințit.
L-am mai prins altă dată noaptea la rugă.
Stăteam pitit, mă temeam să nu-mi fugă.
El vorbea parcă o limbă de negrăit,
Și așa tot pândind până am adormit.
Trecuse noaptea înspre sfârșit,
Iar eu tot rugând l-am găsit.
Fără tipice, fără hotar,
Ci doar o tăcere trăită în Har.
Cine era, de ce îl iubeai?
De ce te încurca… când îl bănuiai?
Și apoi cânta fericit,
Când reușea să se facă jignit.
Cum reușea în atâta mulțime,
Să vorbească cu toți, dar numai cu tine?
Iar ei să nu știe că gluma hazlie
Umpluse de har o viață pustie.
Că era sfânt, aveai zeci de dovezi.
Dar nu te lăsa niciodată să-l crezi.
Ca pe-un copil de îl socoteai
Primeai îndată tot ce voiai.
Dar el în toate se ostenea,
Nebună să pară petrecerea sa.
Trecuse o vreme când nu-l mai găseai.
…ori fuge prin țară, sau poate prin rai?!
Nu știu cum făcu, dar de atâta fugit,
Într-o noapte de Cer s-a lipit.
Și se făcu atâta de una cu El,
Că se închise în ceruri și Cerul în el.
