De câţiva ani, treceam prin stări sufleteşti destul de grele şi chinuitoare, care îmi ţineau existenţa într-un permanent război de gânduri şi simţăminte grele şi întunecate, ce mă asupreau zi şi noapte, irosindu-mi sănătatea, iar zilele vieţii treceau fără rod.
Într-o seară, i-am spus Cuviosului pe scurt, în puţine cuvinte, starea întunecată în care trăiam şi că doream cu disperare să mă elibereze Domnul de tot acest rău, ce pusese stăpânire pe sufletul meu. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Eşti vindecată!”. Neluând prea mult în seamă cuvintele sale, am încercat să-i mai explic o dată, însă mi-a spus iar, cu glas mai puternic: „Eşti vindecată!”. Am rămas nedumerită şi neîncrezătoare… Nu puteam să înţeleg, să cred că se va putea schimba ceva în bine. M-am lăsat în voia Domnului.
La scurt timp, Cuviosul a plecat la Domnul şi, treptat, ca şi cum s-ar risipi negura sau întunericul nopţii, războiul ce mă chinuia de ani a început să slăbească în putere şi sălbăticie şi să înceteze pe nesimţite şi m-am simţit eliberată sufleteşte din aşa amară robie. Rugăciunile, nevoinţa şi îndrăzneala ce o avea Cuviosul către Domnul, prin viaţa lui sfântă şi mai presus de fire, au lucrat o minune în viaţa mea, în sufletul meu. Dumnezeu S-a milostivit pentru rugăciunile Cuviosului şi m-a ajutat.
Altă dată, cu puţin timp înainte de a pleca la Domnul, mi-a spus: „Să fii prima la mormântul meu!”. Cine ar fi crezut atunci că va fi înmormântat la noi, la Mănăstirea Tismana?!
Să avem parte de rugăciunile lui şi când vom trece pragul acestei vieţi. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Monahia N.
