Am să vă povestesc o întâmplare care m-a marcat multă vreme.
Într-una dintre seri, eram la cină, la restaurantul hotelului unde eram cazați împreună cu grupul de pelerini. Cuviosul Gherontie m-a rugat să spun rugăciunea de mulțumire după masă, pe care i-am spus că nu o știu. Dânsul a insistat să o spun şi eu i-am răspuns că nu o știu, să nu se întristeze, dar chiar nu o știu. Uitându-se cu ochii săi scăldați în iubire, mi-a spus cu tristeţe: „Dar ce fel de creștin eşti dragă? Chiar nu-I mulțumești Domnului pentru ceea ce ai păpat?! Chiar crezi că ți se cuvin?”.
Auzindu-l, sufletul mi s-a întristat şi am început sa plâng, înțelegând că avea dreptate, dar cum să-i spun că singurul lucru pe care-l spuneam după ce mă ridicam de la masă, încă de când eram copil, era ceea ce mă învățaseră părinții mei acasă, şi anume: „Sărut mâna, pentru masă!”, dar nici vorbă despre o rugăciune de mulțumire?!
Luând aminte la rugăciunea spusă de cei care erau cu noi la masă, am înțeles că este o rugăciune scurtă, pe care, era evident că o puteam învăța imediat, așa că, am reacționat şi i-am spus Cuviosului că o voi spune eu, seara următoare.
Dânsul, uitându-se întrebător la mine, mi-a spus:
– Dar știi sigur?
Replica mea nu a întârziat să apară şi i-am răspuns afirmativ:
– Da.
După acest episod, ne-am retras în camera de hotel, pentru a ne odihni, căci la miezul nopții urma să mergem împreună la Biserica Sfântului Mormânt, pentru a participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
I-am întrebat pe cei din grup unde pot găsi rugăciunile la masa de seară, căci îmi luasem un angajament pe care trebuia să-l onorez. Am aflat informaţia şi am început să citesc rugăciunea, fără să exagerez numărul: de câteva sute de ori, poate chiar mai mult, fără a reuși să memorez primele cuvinte: „Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne…”. Nu înţelegeam ce se întâmpla cu mine şi de ce nu pot să rețin…
A doua zi, în timpul în care eram în autocar, nu făceam nimic altceva, decât să citesc. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru mine: nu am reușit să trec de primele şase cuvinte… Ce se întâmpla?!
Seara, la masă, soțul meu, pentru a face o glumiță, i-a spus Cuviosului că este rândul meu să spun rugăciunea, căci așa promisesem. Cuvioșia sa, uitându-se cu multă dragoste spre mine, a zis că o va spune dânsul. După ce ne-am ridicat de la masă, am mers către dânsul pentru a-l întreba:
– Ce s-a întâmplat, de ce nu am reușit să o învăț?
Răspunsul a venit numaidecât:
– Când îți vei propune să faci ceva, să spui: Cu ajutorul lui Dumnezeu voi face acel lucru! Căci nimic nu vei face fără ajutorul lui Dumnezeu!
Atunci am înțeles că, în urmă cu o zi, îi spusesem cu tărie şi răspicat că voi învăța rugăciunea, bazându-mă pe capacitatea mea de a memora. Într-un cuvânt, din mândrie, mi-am asumat o sarcină pe care Dumnezeu mi-a arătat că nu o voi duce la capăt, decât cu ajutorul Său.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, trag nădejde că voi reveni cu alte mărturii şi întâmplări şi în viitoarele volume ale cărților, care ne-au făcut zilele senine şi pline de speranță.
Liliana Curcea,
Craiova
