L-am întâlnit pe Cuviosul Gherontie într-un mod în care numai Dumnezeu poate lucra. Eram pe picior de plecare de la Aiud, unde participasem cu un gol în suflet la înmormântarea unui prieten drag. Poarta de ieșire către zona unde aveam mașina fusese închisă și, așteptând să vină cineva să ne deschidă, am întâlnit un părinte pe care l-am abordat, crezând că este din mănăstire.
În acest fel, am făcut cunoștință cu cel care, la rândul său, avea să ni-l facă cunoscut pe Cuviosul. Părintele ne-a rugat să ne abatem puțin din drum prin Aiud, ca să ne dăruiască ceva. La început, am avut o tentativă de eschivare, știind că avem un drum foarte lung înapoi spre casă (câteva sute de km) și se înnopta curând, însă văzând o anume siguranță cu care a insistat părintele, soțul meu a acceptat să îl însoțim.
Urmându-l, am ajuns într-o parcare în care cineva a coborât aducându-i părintelui mai multe seturi de cărți, pe coperta cărora am regăsit cu surprindere chipul (parcă familiar) al unui bătrânel – chip de smerenie, lumină și mai ales bucurie – Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos! Am avut senzația unui dar de la Dumnezeu, Care în bunătatea Lui a vrut probabil să atenueze pierderea pe care o simțisem, prin ceva aparte, printr-o nouă prietenie în veșnicie, în Ceruri.
Din momentul în care am deschis primul volum, am intrat în lumea mărturisirilor despre Cuviosul, mărturisiri care m-au adus din ce în ce mai aproape de el, de iubirea lui pentru Dumnezeu și pentru toți oamenii, de jertfa și puterea lui colosală de a-și păstra smerenia și harul primit de la Dumnezeu, simulând nebunia o viață întreagă… în timp ce rugăciunile lui aduceau sănătate sufletească și trupească celor cărora le atingea viața. A trecut prin atâtea necazuri, umilințe și bătăi, păstrându-și în mod aparent paradoxal neștirbită bucuria, dar în egală măsură a fost și iubit și prețuit de cei cu sufletele curate, care i-au înțeles, mai mult sau mai puțin, lucrarea. Din mărturisiri și fotografii, am aflat că a trecut la Domnul așa cum a trăit, ca un sfânt.
Câteva zile după revenirea de la Aiud, am trăit fiecare mărturisire și nu am putut să citesc nimic altceva până nu am terminat şi cel de-al treilea volum. Am fost uluită de acest Vas ales al lui Dumnezeu și, cu fiecare zi ce trecea, l-am simțit mai aproape – cum îmi imaginez că ar fi trebuit să simți un bunic iubitor (așa cum nu am avut niciodată). Am înțeles atunci și insistența părintelui întâlnit la înmormântarea de la Aiud (pentru care îi suntem foarte recunoscători), pentru că am simțit și în noi o lucrare similară – abia așteptam să vorbim cu cei dragi, să le povestim despre viața Cuviosului Gherontie și să dăruim celelalte cărți primite.
La o lună și ceva de la momentul la care am aflat despre Cuviosul Gherontie, am decis să mergem și noi să ne închinăm la mormântul său, la Mănăstirea Tismana. Doamne, ce sentiment de bucurie sfântă am avut când ne-am aflat lângă smeritul, micuțul său mormânt așezat în curtea mănăstirii, în partea stângă a altarului bisericii (de altfel, singurul mormânt din acea zonă)! Ploua, era frig, dar nu am simțit decât căldură și viață – așa cum cred că am mai simțit doar în câteva momente ale vieții mele: la Sfânta Cuvioasă Parascheva la Iași, la Sfântul Nectarie la Eghina, la mormântul Părintelui Arsenie Boca și în Peștera Cuviosului Ioan de la Prislop, când am simțit dragostea lui Dumnezeu revărsându-se și în sufletul meu. Am citit acatistul Cuviosului, cu lacrimi curățitoare, acolo, aşezați pe o bordură, fără să băgăm de seamă ce se mai întâmpla în jur, oamenii, frigul sau ploaia. Am mâncat fiecare câte o bomboană din cele cu care mormântul era presărat.
Am mers acolo cu câteva nevoi și cu credința că vom primi ajutor de la Cuviosul. De ani de zile nu reușim să avem copii și din păcate timpul biologic își spune cuvântul… Timpul a trecut și, în urmă cu mai bine de trei ani, am decis să încercăm să înfiem – un proces îndelungat și anevoios, care nu dăduse până în acel moment decât așteptări neîmplinite. În plus, cu multe sacrificii, am construit o locuință, pentru care ne-am creat și datorii la bănci, dar pe care nu am reușit să o terminăm. La toate acestea, se adăuga și faptul că, în mijlocul pandemiei, soțul a rămas fără serviciu. Am fost și eu și soțul meu convinși că el, Cuviosul Gherontie, a vrut să îl cunoaștem (așa cum, atunci când era în viață, îi căuta efectiv pe cei care aveau nevoie de ajutor), pentru a ne întări în credință și în lupta cu încercările vieții.
La scurt timp (o zi sau două) de la revenirea de la Tismana, soțul a primit o sumă de bani substanțială (o primă minune!), care ne-a dat o gură de oxigen și chiar posibilitatea să mai avansăm cu lucrările. Eu am început să spun zilnic acatistul Cuviosului, rugându-mă ca, prin mijlocirea Cuviosului, Domnul să ne dăruiască și nouă copii (indiferent de modul în care ar veni în viața noastră), iar soțului un loc de muncă stabil.
Între timp, soțul și-a descoperit și niște probleme de sănătate și după trei luni (din care o parte am fost săptămânal la Sfântul Maslu, cu molifte și rugăciuni de dezlegare), starea lui de sănătate s-a ameliorat simțitor și Slavă, Domnului! a apărut și locul de muncă mult așteptat! Este de-a dreptul minunat cum a lucrat Bunul Dumnezeu!
În Postul Paștelui, am fost din nou să vedem profilurile unor copii care erau pe lista celor ce timp de nouă luni nu avuseseră șansa să își găsească părinți. Mai făcusem acest lucru în trecut, însă fără succes. De obicei acolo sunt copii care au frați mai mari si sunt adoptabili doar împreună sau au probleme mari de sănătate. Ca o minune, l-am găsit acolo pe băiețelul nostru, Cristian, un copil extraordinar de trei ani, care are și el niște probleme de sănătate, rezolvabile însă; și care ne-a așteptat cumințel până când și noi și el am fost pregătiți să ne întâlnim și să devenim o familie. Vizitele și birocrația au durat aproximativ două luni, iar acum este cu noi, de parcă am fi fost de o viață împreună.
O binecuvântare, un dar de la Dumnezeu la mai puțin de jumătate de an de la vizita la mormântul Cuviosului! Noi suntem convinși că de acolo din Lăcașurile Sfinților, a contribuit la schimbările din viața noastră și îl păstrăm mereu în gând și ne rugăm sfinției lui, cu multă recunoștință. Picturile Cuviosului și-au găsit loc de cinste în casa noastră și mai nou în camera copilului nostru.
Nădăjduim în continuare în ajutorul Maicii Domnului și al prietenului nostru în veșnicie, Cuviosul Gherontie de la Tismana!
Jr. Diana C.,
Jud. Ilfov
