Plin de bucurie, pe 7 iulie 2021 scriam o scrisoare de recunoștință față de personalul medical care mi-a salvat tatăl. Astăzi am realizat că mai am de scris o altă scrisoare, similară, adresată Bunului Dumnezeu pentru Cuviosul meu drag: este mărturisirea primirii ajutorului său. Știu că el nu are nevoie de aceste rânduri, dar cred că ele ar putea fi de folos semenilor, mai ales celor mai sceptici în privința Cuviosului Gherontie (așa cum am fost și eu) ori celor care se confruntă cu diverse probleme.
În dimineața zilei de 30 iunie 2021, tatăl meu (70 de ani) ajungea cu ambulanța la Urgențe cu un diagnostic îngrijorător: accident vascular cerebral (AVC ischemic în SVB-tromboză arteră bazilară, hemipareză dreaptă ataxică, pareză oculomotor comun stâng, sindrom dizartric etc.). S-a efectuat trombaspirație cu evoluție favorabilă. Dacă aș fi avut o anumită pregătire medicală sau măcar o sumă de cunoștințe în domeniu, aș fi interpretat, poate, aceste informații din scrisoarea medicală într-un fel anume. Cum nu le am și mai ales pentru că am fost direct implicat, mărturisesc experiența mea personală, convins fiind de ajutorul dumnezeiesc, revărsat prin mijlocirea Cuviosului Gherontie.
După examinarea la computerul tomograf și stabilirea diagnosticului, am fost chemat de doctorul neurolog spre a oferi o serie de informații capitale legate de momentul declanșării atacului cerebral, medicamente administrate, alergii și mai ales pentru stabilirea celei mai bune variante de intervenție. Astfel, am putut petrece puțin timp cu tata și am constatat, plin de îngrijorare, că situația este una dificilă: nu putea vorbi, nu eram sigur că mă vede cu ochiul pe care îl mai deschidea, respira cu dificultate, avea unele mișcări ce păreau mai mult involuntare. Aveam senzația că vorbesc cu el pentru ultima dată și, chiar dacă nu-mi putea spune nimic, eram sigur că înțelege ce-i spun. Dar nu știam ce să-i spun: niciodată nu m-am gândit că aș putea ajunge în asemenea situație! Atâtea cuvinte, atâtea gânduri exprimând recunoștință, admirație, implorare, frică – toate mi se îngrămădeau în minte și mă blocau în durerea despărțirii, pe care o simțeam tot mai aproape. Atunci, gândul mi s-a îndreptat la Cuviosul Gherontie: mă ajutase deja și știam că mă va asculta și de data aceasta. L-am rugat să aibă el grijă de tata, pentru că noi nu mai puteam face nimic. I-am spus tatălui că Dumnezeu, prin rugăciunile Cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos, îl va ajuta să treacă cu bine. Îi va ajuta Cuviosul pe doctori să facă o treabă bună, astfel încât ne vom reîntâlni cu toții acasă! Doctorilor minunați care au discutat cu mine înainte de intervenție explicându-mi situația și procedura și cărora le-am dat acordul, le-am spus încrezător că Dumnezeu îi va ajuta și intervenția va fi una reușită. Intervenția a constat în aspirarea hematomului care bloca artera ce asigura oxigenarea creierului.
Apoi timpul a început să se scurgă mai lent ca niciodată… Încercam să-mi amintesc în detaliu ce îmi spuseseră doctorii și mă intriga că nu-mi dăduseră o estimare a reușitei, în procente, așa cum auzisem că se face. Și formularele pe care le semnasem, deși le citisem „pe diagonală”, nu mai știam precis ce scria în ele: unul era acordul asupra intervenției, iar celălalt era legat de utilizarea datelor personale; și cam atât. Am privit chipul lui tata din buletin, am vorbit puțin la telefon cu cei dragi și mult cu Dumnezeu și cu al Său prieten, Gherontie. Pe o bancă din parcul aflat în curtea spitalului i-am citit acatistul (de pe telefon) și, treptat, durerea sufletească a fost înlocuită de nădejde. La scurt timp, am fost sunat de doctorul neurolog, care m-a anunțat că intervenția a luat sfârșit, cu succes. După circa 15-20 minute vorbeam din nou cu medicul radiolog care realizase intervenția și cu neurologul, despre succesul intervenției și despre incertitudinea ce urmează: trecuseră peste 7 ore din momentul probabil al declanșării accidentului vascular. Citeam pe chipurile lor satisfacția, dar și o reținere pe care am înțeles-o abia după câteva zile. La finalul discuției, le-am mărturisit credința mea că Cel care a ajutat ca intervenția complexă să fie una reușită va ajuta în continuare și tata va fi bine.
La circa patru-cinci ore după intervenție, tata reacționa la stimuli: nu putea vorbi, dar înțelegea ce i se spune, mișca mâinile și picioarele. La mai puțin de 24 de ore de la intervenție, asistentele din terapie intensivă s-au pomenit cu tata umblând (în picioare!) prin salon… După 10 zile de spitalizare, l-am condus pe tata acasă pe picioarele lui, perfect conștient și vorbind. Ca unică „amintire” fizică, spre smerirea noastră, a rămas cu o ușoară dificultate în a deschide ochiul stâng, care deja se recuperează.
În perioada imediat următoare, m-am documentat asupra problemei medicale atât de serioase a accidentului vascular cerebral: statistici, dicționare cu termeni medicali, forumuri. Toate m-au ajutat să îmi explic și rezerva medicilor și pesimismul unor asistente: existau șanse de a mai rămâne în viață, însă era aproape imposibil ca tata „să mai fie ce-a fost”.
Am aflat cu uimire că centrul de intervenție AVC este recent înființat, iar un doctor pe care îl apreciez m-a asigurat că tata „nimerise” la cea mai bună combinație de profesioniști din spitalul județean (neurolog și radiolog). Mai mult, aceste intervenții nu se realizează oricând în spitalul nostru: deci eram printre cei „norocoși”! Bucuria mi-a fost imensă atunci când doctorul m-a informat că, deși se mai realizaseră câteva intervenții atât de complexe în ultimii doi ani, aceasta era prima reușită, cu evoluție pozitivă.
Șirul „coincidențelor” a continuat în data de 6 august, în zi de mare sărbătoare, după-amiaza, când am mers cu tata la control. Deși fără programare prealabilă, am avut senzația că doctorul ne aștepta. Tata era ultima consultație, la final de program, în ultima zi de lucru: după noi vrednica doctoriță își începea concediul!
Din discuțiile purtate, am înțeles și mai bine pericolul prin care trecuse: șansele sale de supraviețuire fuseseră minime, iar în față aveam un om sănătos. Mărturisirea medicului ne-a sporit bucuria: „Dincolo de reușita procedurilor medicale, putem spune că este vorba de o minune!”. Mi s-a confirmat astfel ceea ce simțisem încă din acele clipe: Cuviosul a răspuns rugăciunilor și l-a scăpat teafăr pe tata dintr-o încercare serioasă.
Toate aceste „coincidențe” (în fapt, întâmplări neîntâmplătoare), împreună cu mărturisirea emoționantă a tatălui din ziua externării că „mi-a trecut glonțul pe la ureche” mi-au întărit convingerea că Bunul Dumnezeu a ascultat din nou rugăciunile Cuviosului Gherontie și ne-a mai dat ocazia de a petrece timp cu tata, pentru a rosti acele nerostite cuvinte, pentru a mărturisi acele nemărturisite gânduri, pentru a face din fiecare clipă a vieții o veșnicie.
Bucură-te, Cuvioase Gherontie, mult nevoitorule!
Prof. Gheorghe Acatrinei,
Fălticeni
