Multe minuni a făcut Cuviosul Gherontie cu mine. Multe s-au întâmplat, multe am văzut şi am auzit, pentru că eu sunt vecin cu mănăstirea Albac, unde Cuviosul venea de multe ori şi chiar stătea anumite perioade de timp.
L-am cunoscut în toamna anului 2008. Atunci aveam o mare durere în suflet, pentru că soţia mea nu rămânea însărcinată. Am mers într-o zi la mănăstire, cum mergeam de obicei, iar Cuviosul era acolo. Ne-au invitat şi pe noi la masă, am mâncat împreună, iar la final Cuviosul ne-a dat un măr. Ne-a spus să mergem acasă să îl împărţim şi să-l mâncăm frăţeşte. Am mâncat mărul, dar fără să îi dăm importanţă, pentru că nu i-am dat importanţă nici Cuviosului. Atunci era prima dată când l-am văzut, nu aveam habar cine este, ce înseamnă un nebun pentru Hristos. Nu l-am băgat deloc în seamă.
La o zi-două, ne-am întâlnit cu părintele Dionisie şi el ne-a povestit despre Cuviosul Gherontie şi despre nebunii pentru Hristos. Mi-a dat să citesc cartea „Nebunul”. După aceea am văzut cum stau treburile cu nebunii ăştia, că nu ştiam. A început să ne pară rău că nu am înţeles ce a făcut pentru noi când ne-a dăruit acel măr. Noi am mâncat efectiv, ca şi cum ţi-ar da oricine un măr. Nu l-am luat în seamă că ar fi binecuvântat. Am început să ne căim că nu avuseserăm o părere bună despre el şi Dumnezeu ni l-a scos în cale. Din mila Lui am avut ocazia să întâlnim aşa un om sfânt şi noi nu l-am băgat în seamă!
Am mai citi şi alte cărţi despre sfinţii nebuni pentru Hristos, ne-am făcut rost de o poză de-a Cuviosului şi am început să ne rugăm lui. Ne doream mult să îl mai întâlnim. Într-un final, ne-am zis: „Măi, dacă ar veni Cuviosul să ne mai dea un măr!”.
La două-trei luni, într-o dimineaţă, pe la ora 7 şi ceva, soţia a ieşit afară cu ceva treburi. La scurt timp după ce a intrat înăuntru a zis: „Parcă aud ceva gălăgie!”. Am ieşit afară să văd cine este şi când-colo un măr pe pragul de la uşă. Era un măr cam degerat. Am simţit că era exact ce ne dorisem. Ne-am rugat, l-am împărţit şi l-am mâncat cu drag. La scurt timp, soţia mea a rămas însărcinată. A avut o sarcină uşoară, totul a decurs foarte bine, iar fetiţa e foarte bine. Primul lucru pe care l-a spus când a început să vorbească a fost „Amin”, la biserică. La trei ani zicea Crezul, şi noi nici nu ştiam că ea îl ştie. Când a început să vorbească direct Crezul l-a spus.
Noi credem că-i minunea de la Cuviosul. Cum şi când a adus mărul acolo, nu ştim. Dar minunea a venit în urma rugăciunii şi a credinţei.
(Ionică Pleşa, Albac)
