Cuvioase Părinte Gherontie, dragul meu, drag al sufletului meu… îți mulțumesc că ai venit și m-ai primit și pe mine la tine! Mulțumesc că ai venit și în casa mea, în urmă cu mulți ani, când nu știam cine ești. Îți mulțumesc că ai vorbit cu mine taine pe care nu mi le spunea nimeni. Îți mulțumesc că m-ai învățat cum să mă rog Maicii Domnului, când viața mea era un pustiu fără Adevăr, fără Lumină.
Acolo, pe solee, în catedrală, îmi arătai cu dragoste nespusă, cu mâinile ridicate spre cer, în rugăciune fierbinte, cu sfântă rugăciune către Preasfânta, Prea, Prea, Prea, Prea Sfânta Treime, cum se ridică mintea în rugăciune, precum păsărelele dând din aripioare cu putere și stăruință, să își ia zborul din praful lumii!
Iubitul meu Sfânt Cuvios Gherontie, îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai spus, spre curaj și mângâiere, pentru mustrări la timpul când era nevoie, pentru că m-ai primit după rătăciri omenești, fără mustrări, cu zâmbetul tău drag și glasul tău înduioșat, ca pe un fiu rătăcit…
Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dăruit în zile de grea durere și cumpănă, pentru crucea pe care mi-ai oferit-o cu mâna ta, deşi eu nu o voiam, de ieşirea din groapa deznădejdii, de Învierea mea, pentru care te-ai rugat în taină, timp știut doar de tine!
Îți mulțumesc pentru că, atunci când ai plecat la Domnul și am avut o mare durere în suflet că nu pot veni la Tismana, am înţeles că aveam un lucru mult mai important: să îmi țin mama în brațe, în agonie, în spital… și tu ai fost cu mine acolo, în spital! Am știut apoi…
Îți mulțumesc pentru că, de câte ori te rog în tristețe, te simt aproape. Îți mulțumesc că îmi aduci bucurie de câte ori mă gândesc la tine și, uneori, când plâng în pumni, îți simt mâna puternică, neînchipuit de puternică, așa cum am simțit-o o dată când mi-ai „poruncit” ceva spre binele meu și nu am vrut să împlinesc!
Îţi mulțumesc că mi-ai spus cum arată îngerul meu: „De ți-ai vedea îngerul! Să vezi ce înger tare ai… și ce frumos!”. Şi ai continuat cu: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri!”. De câte ori viața mă pune la încercare, de câte ori sunt la Sfânta Liturghie și aud cuvintele din Fericiri pe care mi le-ai spus în ceas de mare suferință a sufletului, când mi-era foarte frică de tine, mă întăresc.
Cuvintele sunt puține ca să spună câtă bucurie tăcută îmi aduci în suflet când mi te arăți cu chip zâmbitor, de câte ori simt că totul este fără scăpare… și zic cu cuvintele tale sfinte: „Doamne, ferește de mai rău!”. Și mai zic ca tine: „De ce nu ajung banii?… Trufia vieții!”. Și îți mai spun cu lacrimi: ești în inima mea cea mai scumpă comoară, cel mai frumos cântec de dragoste adevărată, pe care mi l-a spus cineva vreodată, pe care l-am cunoscut vreodată în viața mea, de la vreun muritor!
Și cânt deseori cu tine, să îmi fac inimă bună, cel puțin un strop din cât ai tu în inima ta mare de Cuvios: „Iisuse, veșnic călător/ Prin lumea de păcate,/ Tu bați străin și iubitor/ La ușile încuiate”… ale sufletului meu…
Adriana-Mihaela Avram,
Alba Iulia
