Cuviosul, la cireşe, 5 iunie 2011
Era în vremea cireşelor, în anul 2000.
Cuviosul a stat la noi câteva zile. Cu dânsul, totul era şi uşor şi greu, şi simplu şi complicat. Pentru că de multe ori nu îi înţelegeam gesturile sau cuvintele, erau situaţii în care ne spunea „oblu” (după o vorbă de-a sa) ce era de spus, mai ales dacă voia să ne ajute să delimităm esenţialul de detalii. Un astfel de prilej a fost într-o duminică în care, după Sfânta Liturghie s-a dus la familia Ştefan, pe care o mai vizita din când în când. Avea câteva familii pe care le vizita periodic. La familia Ştefan mergea nu doar pentru că erau oameni calzi şi foarte primitori, ci şi pentru că domnul Nicolae îşi trăgea rădăcinile, la rândul său, din Ţara Făgăraşului.
Plecase de la noi de dimineaţă, îmbrăcat într-o cămaşă albă ca laptele, cât se poate de asortată cu chipul său luminos. Spre seară, Cuviosul s-a întors cu o plasă cu cireşe, iar multele pete roşii de pe cămaşă erau dovada sigură a faptului că respectivele cireşe fuseseră culese chiar de dânsul. Când l-am văzut, am şi început să-i spunem că n-a fost atent şi şi-a murdărit cămaşa. S-a uitat la noi şi ne-a spus cu duioşie: „Vai, dragă, la anii mei m-am urcat în cireş pentru voi, iar voi mă certaţi că mi-am murdărit cămaşa!” Avea atunci 66 de ani!
Această experienţă i-am reamintit-o Cuviosului, după ani de zile. Din felul în care a zâmbit, am înţeles că avusese în vedere mai multe lucruri atunci, dar cel mai important era îndemnul de a căuta esenţialul şi simplitatea pe care doar iubirea curată le poate oferi.
(Monica Opriş)
