Prima și singură dată când l-am văzut pe Cuviosul Gherontie a fost la o masă câmpenească, la firma unde lucram. Pe atunci, nu știam nimic despre dânsul însă, din gesturile pe care le făcea, l-am judecat ca fiind nebun (nu știam că era nebun pentru Hristos).
La ceva timp, o colegă de serviciu, cea care îl și adusese pe Cuviosul la „petrecere”, a început să ne povestească despre dânsul, despre momentele amuzante de care avea parte când îl găzduia, dar și despre trăirile pe care le avea atunci când îl vedea rugându-se. Îmi plăcea tare mult să ascult lucruri despre el, deși îmi era teamă să îl cunosc, mă considerăm prea păcătoasă să stau în fața sfinției sale.
Când am primit vestea trecerii lui la Domnul, am fost tare necăjită, îmi era ciudă pe mine că nu avusesem curajul să îl întâlnesc. Atunci mi-am zis că trebuie să mă duc măcar la înmormântare, ceea ce, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am și făcut. Și, de aici, pornește începutul prieteniei noastre, dar și șirul ajutorului pe care îl primim zilnic…
Din adolescență, mă confruntam cu câteva gânduri care, cu siguranță, nu veneau de la Domnul și care, câteodată, nu îmi dădeau pace, aveam și frică de întuneric, și frică de moarte. La momentul respectiv, prin prisma vârstei, nu mă gândeam prea mult la cele spirituale. Ajunsă la Tismana și știind despre cum era considerat Cuviosul, am zis să încerc să mă rog lui să scap de aceste temeri. Am început să mă rog, apoi să plâng, aveam trăiri unice, o emoție puternică, știam că mă va citi și îmi era tare teamă.
Deși coada la sicriu era destul de mare, nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul, totul mi s-a părut că a fost așa de rapid și deja îmi ajunsese rândul să îmi iau rămas bun de la Cuviosul. Când l-am văzut cu ochii deschişi, am simțit că mă privește direct în ochi și că mă liniștește, că îmi ia toate fricile, m-am aplecat să-i sărut mâna încă moale și nefiresc de caldă și l-am rugat din suflet să mă ajute cu problema mea. Minunea s-a înfăptuit rapid! Sunt aproape şase ani de când pot spune că fricile mele nu o mai iau razna.
Oana Popescu,
Craiova
