Pe Cuviosul Gherontie l-am cunoscut la Catedrala Mitropolitană din Craiova în anul 2000, atunci când am început să particip la sfintele slujbe în acest minunat locaş al Domnului. Pe atunci aveam 16 ani. Cuviosul era o prezenţă inedită, pe care eu nu o înţelegeam prea bine, dar nici nu-l judecam. Abia mai târziu am aflat că a suferit mult în comunism pentru credinţă şi că este „nebun pentru Hristos”, dar nu prea i-am acordat atenţie mult timp… eram şi mai tânăr şi mai emotiv, mărturisesc că mă temeam de situaţiile uşor penibile în care îi punea pe mulţi, cu un scop binecuvântat, aşa cum aveam să aflu pe parcurs.
Primul contact direct pe care l-am avut cu dânsul a fost într-o seară, la slujba vecerniei. Eu mă aflam în partea din spate a bisericii, aproape de ieşire, în dreptul unul stâlp, iar dânsul, se ruga şi se închina în felu-i caracteristic, în faţa icoanelor împărăteşti, mai exact în faţa icoanei Mântuitorului, şi se mai uita din când în când prin biserică, având probabil „radarul pornit”. Îmi amintesc că, în tot timpul acelei slujbe, am fost foarte nerăbdător, îmi verificam foarte des ceasul, dar într-un mod foarte discret, repet, foarte discret. Am rezistat, totuşi, până la final şi, ce să vezi, Cuviosul vine direct la mine şi mă întreabă într-un mod foarte direct: „Cât îi ceasul? Ceasul, ceasul? Cât îi ceasul?”. Din acel moment am devenit mult mai atent la starea mea din timpul sfintelor slujbe şi parcă am devenit un pic mai răbdător. Mărturisesc că din locul său nu avea cum să mă vadă foarte bine, eram amândoi în spatele câte unui stâlp de susţinere, lumină era puţină în biserică fiind slujba vecerniei. Efectiv mi-a citit starea sufletească.
B.P.
