Ne-am dorit foarte mult să ajungem într-un an la Iaşi, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. Cuviosul era la noi şi am mers împreună.
Ne făcuserăm un plan, să ajungem dimineaţa devreme să ne aşezăm la rând, iar Cuviosul să rămână să se mai odihnească puţin, urmând să vină mai târziu împreună cu nepotul meu şi să se aşeze în rând. Se făcuse ora 12, iar Cuviosul nu mai apărea şi începuserăm să ne facem probleme. Credeam că nu îi vor lăsa să intre, dar nici noi nu puteam ieşi din rând, că ne pierdeam locul. La un moment dat, îi vedem venind. Cuviosul purta un fes rusesc vişiniu, ce avea cusut un tricolor, iar în mână avea o geantă neagră, gen diplomat. Treceau printre oamenii de ordine, de parcă erau invizibili. Nu i-a oprit nimeni şi veneau cu mult entuziasm pe mijlocul străzii. Nu i-a întrebat nimeni nimic, deşi făcuseră câţiva kilometri de unde începuse coada.
Nu după mult timp, au venit nişte tineri reporteri de la o televiziune şi încercau să ia interviuri. Nu se înghesuia nimeni, toţi stăteam cu capetele plecate ca să nu ne abordeze. Cuviosul iese din rând şi merge direct la reporter. Am văzut bucuria pe chipul reporterului că, în sfârşit, cineva vrea să vorbească, dar mă gândeam în sinea mea că nu ştie ce îl aşteaptă. Au început întrebările. Din păcate îmi mai amintesc doar două:
– De unde veniţi?
– Păi, de unde am plecat!
– Când aţi sosit la Iaşi?
– Când am sosit am şi ajuns şi când am ajuns am şi sosit!
Le-a dat peste cap tot interviul. Sigur a fost şi asta o lecţie.
M.P.
