Pe Cuviosul l-am întâlnit prima dată în urmă cu vreo 20 de ani, când ne-am mutat, ca familie, în Alba Iulia.
Mergeam des la Catedrala din oraş, unde îl vedeam înconjurat întotdeauna de câte cineva. Prin curte, vorbea cu oamenii destul de tare. Avea o voce distinctă, uneori răguşită, rugoasă şi un ritm al vorbirii alert. Nu prea mă odihnea când îl auzeam. Aflasem că e un om de rugăciune înaltă însă comportamentul, atitudinea lui aparent dezordonată mă descumpăneau. De aceea nici nu mă apropiam cu vreun interes de el.
În biserică, bătea metanii nenumărate, însoţite de frânturi de rugăciune cu voce tare. Vocea lui se auzea distinct la cântările comune, uneori decalată, ceea ce mă deranja câteodată. Însă mă străduiam să mă concentrez pe slujbă, în general. „Eh! E bătrân…”, îl „scuzam” eu cu îngăduinţă.
La întâlnirile cu prietenii comuni, Cuviosul se plimba prin curte cu o sticlă de bere desfăcută sau cu un pahar de vin, evident pentru a-şi ascunde lucrările duhovniceşti şi ca oamenii să-l considere „om cu patimi”. Dar, chiar nespus, toţi ştiam că joacă rolul de om păcătos.
Au trecut mulţi ani în care ne-am intersectat de nenumărate ori. Niciodată nu mi-a vorbit, nu i-am vorbit. Doar salutam. Nu mi-amintesc să-mi fi răspuns vreodată. Simţeam că evită privirea mea când îl salutam.
În urmă cu cinci ani şi jumătate, după o suferinţă de nouă ani, una dintre fetiţele noastre a plecat la Domnul. Încercarea aceasta am dus-o numai cu ajutorul rugăciunilor tuturor prietenilor, preoţi şi mireni, cunoscuţi şi necunoscuţi. La vreo câteva săptămâni de la acest trist moment, am primit invitaţia unor prieteni în casa cărora am petrecut mulţi ani momente frumoase. Acum venise şi Cuviosul. Soţul meu şi cu mine ne-am aşezat pe o canapea unde stăteam tăcuţi şi încercam să nu întristăm pe nimeni cu doliul nostru. A fost prima dată când Cuviosul s-a aşezat în faţa noastră, cu adresă directă, vorbindu-ne cald şi zâmbind duios. Nu mai ştiu exact ce ne-a spus, dar simt şi acum glasul învăluitor care ne mângâia, nu cu vorbe de condoleanţe (el nici nu fusese la înmormântarea fetiţei), ci cu atitudinea părintelui care-şi mângâie copiii. De atunci, nu cred să-l mai fi întâlnit vreodată.
Aura Vodă,
Alba Iulia
