Pe Cuviosul Gherontie l-am văzut întâia oară în timp ce eram studentă la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Participând la slujbele săvârşite la Catedrala Arhiepiscopală, îl admiram adesea cum se ruga în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului, cu mâinile sus şi cu multă emoţie sfântă, iar asta mi-a atras atenţia, pentru că nu mai văzusem pe nimeni rugându-se în felul acesta. La început nu ştiam cine este acel om al rugăciunii, însă odată cu trecerea timpului auzeam despre o mulţime de întâmplări petrecute în preajma sa. Deşi vedeam mulţi credincioşi înconjurându-l cu drag, eu avem o reţinere în a-l aborda, nevoind să-l deranjez, cu toate că îmi doream să-l cunosc mai bine pe „Cuviosul”, aşa cum îl numeau toţi.
După anii studenţiei, mi-am întemeiat o familie minunată, însă necazul cel mare era că nu reuşeam să rămân însărcinată, deşi încercasem tot felul de tratamente şi cunoscusem o mulţime de medici. Dumnezeu a rânduit ca într-o duminică, după Sfânta Liturghie, să rămân în catedrală împreună cu soţul, povestind cu o doamnă al cărei băieţel se afla la mine în braţe. Atunci, Cuviosul, însoţit de o bună credincioasă de al cărei braţ se ţinea, mergând încet, s-a oprit în dreptul soţului, întrebându-l dacă eu sunt soţia lui şi dacă băieţelul este al nostru. Soţul i-a răspuns că, într-adevăr, eu sunt soţia lui, dar băieţelul nu este al nostru, că, deşi ne dorim, nu avem copii încă. Atunci, părintele Gherontie s-a uitat la noi şi ne-a spus: „O să aveţi un copil la anul, iar dacă nu, o să aveţi în ceruri!”. Această întâlnire cu Cuviosul a fost în primăvara anului 2017, iar în anul următor, am rămas însărcinată, în ciuda bolii de care sufeream şi a părerii tuturor medicilor care spuneau că sunt minime şansele de a avea copii.
În luna octombrie a anului 2018, am născut un băieţel minunat, care este cea mai mare bucurie a familiei noastre.
Alexandra Aloman
