Odată nu am ajuns la Vecernie şi nici Cuviosul nu a ajuns. Venea de nu ştiu unde şi mi-a spus: „Ioai, drăguţule, nu am ajuns la Vecernie!”. Cred că era într-o zi peste săptămână. Apoi a continuat: „Cuvioase, hai aici cu mine!”. A urmat o experienţă pe care am purtat-o cu mine chiar şi când am fost plecat din ţară. Am cântat cu Cuviosul Gherontie Vecernia în pridvor, în genunchi, pe pietre: „Doamne, strigat-am!”, „Lumină lină”, „Acum slobozeşte!”, iar la sfârşit, cântarea cea mai duioasă, „Noaptea e lăsată-n vale”.
Când l-am auzit cântând asta, a fost o experienţă ca şi cum aş fi fost la Muntele Athos sau la Ierusalim. O experienţă care te lasă fără cuvinte, care îţi lasă în suflet o bucurie de nedescris. A fost ca şi cum am fi fost într-o clipită în altă parte, translataţi în altă parte, ca şi cum ne-am fi desprins de acolo.
Pr. Mihai C.
