L-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie în anul 2000, când se construia Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”. Atunci l-am văzut prima dată, dar a rânduit Dumnezeu să avem mai multe întâlniri de-a lungul anilor, fie la mănăstire, fie la noi la pensiune unde a fost cazat în mai multe rânduri, o dată chiar pentru o perioadă mai mare de timp, de aproape şase săptămâni.
Când am auzit că a murit la Betleem şi urmează să fie adus pentru îngropare la Mănăstirea Tismana, ne-am hotărât să mergem şi noi, pentru dragostea ce i-o purtam. Am ajuns vineri seara, în jurul orei 22, cu puţin timp înainte de a ajunge maşina care îl aducea de la aeroport, din Bucureşti. Fiind puţini bărbaţi în acel moment la mănăstire, am fost printre cei care l-am purtat pe umeri în timpul procesiunii din jurul bisericii. S-a intrat apoi în biserică. Fusese adus într-o cutie specială din placaj, sigilată, care era căptuşită pe interior cu tablă. Ni s-a adus o bormaşină pentru a se desface capacul.
În momentul în care s-a deschis cutia, am simţit cum din interior iese o mireasmă deosebită. Era deja pregătit sicriul în care urma să fie pus pentru înmormântare. M-am nimerit să fiu la picioarele Cuviosului spre a-l muta în sicriu. L-am ridicat împreună cu preoţii să îl punem în sicriu. Am fost uimit când am pus mâna pe pulpa piciorului! Şi acum parcă simt cum pulpa piciorului era flexibilă ca şi când ar fi fost viu. Muşchiul de la picior se mişca pe os, fără a fi înţepenit, după şapte zile. După ce l-am pus în sicriu, eu i-am luat un picior ca să îi pun pantoful. La fel a făcut altcineva la celălalt picior. În momentul în care i-am luat piciorul, am văzut că talpa piciorului a intrat în pantof ca şi cum n-ar fi fost mort…
De câte ori îmi amintesc aceste lucruri, îl simt pe Cuviosul în jurul meu!
Ioan Popa
