Cu patru luni înainte de a trece la Domnul, la sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, am fost împreună cu Cuviosul Gherontie la Mănăstirea Râmeţ, atât de iubită şi căutată de el!
Imediat, mai multe maici s-au strâns în jurul lui. Atunci am înţeles, cel puţin în parte, una dintre semnificaţiile din spatele unui gest foarte familiar. Cuviosul îndoia degetul mic de la mâna dreaptă şi îl întindea spre o anumită persoană, cerându-i să facă la fel. Apoi se „prindea” cu acea persoană, ca într-un lanţ, într-un fel de salut. A făcut acest gest şi înspre maici, dar nu au înţeles ce dorea. Cuviosul tot repeta: „Cel mai mic! Cel mai mic!”. Asta era! În relaţie cu ceilalţi, trebuie să fii cel mai mic.
A cântat apoi împreună cu o maică: „Mult n-o fi, mult n-o fi/ Pământul l-oi părăsi/ Şi Dumnezeu ne primeşte/ Şi ne încălzeşte! Amin.”. Nici nu a mai fost mult!
M.O.
