Voi povesti acum o altă întâmplare care mi-a arătat cât de grabnic ascultă Cuviosul Gherontie rugăciunile noastre.
Viețuiesc într-un schit de maici, iar maica stareță nu este mereu printre noi, ci ne cercetează cu diferite ocazii. Astfel, în schit, venirea maicii este un prilej de bucurie, o mică sărbătoare. Așa s-a întâmplat și în duminica aceea despre care voiesc să povestesc.
Venise maica stareță, eu însă aveam o luptă lăuntrică ce nu mă lăsa să mă bucur de nimic. Era ca un șarpe ce se tot încolăcea de sufletul meu și îmi sugea toată puterea sufletească. Voiam doar să nu mai particip la Sfânta Liturghie, ci să ies și să mă ascund în chilie. În timpul citirii Ceasurilor, biruită de acest război sufletesc, am plecat la chilie și m-am așezat la o masă pe care se afla un volum cu mărturii despre Cuviosul. Mi-am pus capul în mâini și mi-am exprimat toată nemulțumirea față de el. I-am spus: ,,Cuvioase, dar tu chiar nu ajuți în nevoile acestea duhovnicești? Ajuți numai în găsirea lucrurilor pierdute, în repararea telefoanelor…!”.
Mi-am terminat astfel plângerea și am plecat înapoi la biserică, chiar dacă aveam aceeași apăsare sufletească. Cum am ajuns la strană, maica stareță, parcă revenindu-și dintr-o monotonie, m-a fixat dintr-o dată cu o privire pătrunzătoare și m-a chemat lângă sfinția sa. M-a așezat de-a dreapta sfinției sale, ca pe un copil, și mi-a spus să stau să cânt acolo pe toată durata Sfintei Liturghii. Mă blocasem. Era ca o baie rece care te trezește dintr-o mahmureală. De când sunt la schit nu am mai văzut vreo maică să stea așa la Liturghie. Paraclisul este destul de mic, așa că eram cu spatele la Sfântul altar și cu fața îndreptată spre oameni, o situație jenantă, mai ales că, în mintea mea, părea o faptă necuviincioasă și plină de îndrăzneală să stai umăr la umăr cu maica stareță, însă nu aveam încotro.
Știam clar că la mijloc este mâna Cuviosului, dar atât de grabnic a acționat, încât nu-mi puteam reveni. Fie mă pedepsise, fie mă mângâiase, nici eu nu știam. Cert este că toată tristețea aceea… pur și simplu uitasem de ea, uitasem de toate gândurile apăsătoare. Toată ziua aceea mi se umpluse inima de multă bucurie, însă o bucurie pe care nu o puteam spune nimănui, era taină între mine și Cuviosul.
Monahia Tavita,
Schitul Poiana Maicilor
