Cum te întâlnești cu un sfânt după plecarea lui din viață? Mergând la mormântul lui!
Prima dată când mi-am dorit să mergem la mormântul Cuviosului, i-am zis soțului și el m-a ignorat. Ştie că îmi plac pelerinajele și că aș merge în fiecare săptămână la prietenii mei, sfinții. Așa că a trebuit să mă rog și să îi spun Cuviosului să rânduiască el ziua în care ne vom întâlni. Astfel, peste o perioadă de timp, într-o zi soțul îmi zice: „Ce planuri ai duminică?”. Eu am crezut că glumește și că sigur nu mă va duce într-o vacanță! El continuă: „Mă gândeam să te duc într-o vacanță!”. Imediat am exclamat: „Mergem la Cuviosul?!”. Am fost bucuroasă și număram zilele…

Ziua mult așteptată a venit, dar când am ajuns la Cuviosul, în fața Mănăstirii Tismana era plin de organe de ordine, care împiedicau pelerinajele celor care nu aveau domiciliul în zona respectivă. Soțul a zis să plecăm, dar eu nu am renunțat. I-am zis: „Lasă-mă să vorbesc cu Cuviosul!”. Soțul mă privea sceptic, dar eu îmi purtam dialogul cu Cuviosul: „Cuvioase, nu mă lași să intru, nu sunt prietena ta, vrei să plec cu sufletul întristat?”. Apoi am mers la organele de ordine să îi rog să mă lase să îmi duc fetița la Cuviosul Gherontie.

După multe insistențe, mi-au dat voie doar mie și fetiței, dar apoi Cuviosul a lucrat. Am ajuns la poarta mănăstirii și am constatat că uitasem păturica. L-am sunat pe soțul meu să mi-o aducă și, când a ajuns lângă mine, am observat că nu se mai vedea nimeni în jur. Am intrat toți trei pe poartă, iar când am ajuns sus o măicuță ne-a întâmpinat și ne-a dat o bombonică de la Cuviosul, ca un semn al Cuviosului că ne așteaptă și a trimis să fim primiți.

La mormântul Cuviosului, mă simțeam acasă, ca un copil în brațele mamei. Am prins câteva momente de liniște doar eu, Cuviosul și fetița, care dormea. Apoi m-am rugat pentru cărți, când un bătrânel mi-a zis că merge să le caute. A venit cu un acatist și mi-a spus: „Îți este mai de folos acatistul!”.

Din acea clipă, am încetat să mai caut cu disperare cărțile Cuviosului, pentru că știam că vor veni când voi avea cea mai mare nevoie. Am plecat de acolo cu el în suflet și cu credința că va fi alături de mine!

Claudia Mădălina Nicoliţa-Burci,
Craiova