Când sufletul ţi-e trist, te legi de orice lucru care te-ar putea ajuta să te ridici.
Vestea că tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer m-a făcut să îmi piară orice zâmbet de pe chip. Rugăciunea a devenit mai fierbinte şi mai plină de nădejde. Într-una din zile, m-a sunat o prietenă şi mi-a spus că a vorbit cu Cuviosul Gherontie despre boala tatălui meu, iar răspunsul lui a fost că se va face bine. Nu am crezut-o, ba, mai mult, i-am spus că cu astfel de lucruri nu se glumeşte. A întărit cele spuse prin faptul că şi în alte situaţii a fost cum spusese dânsul.
Îl văzusem la Catedrală, dar nu îmi venea să cred că ştie dinainte ceea ce urma să se întâmple. Am vorbit despre acest lucru cu o maică de la Arhiepiscopie, care îl cunoştea de la Mănăstirea Râmeţ, şi mi-a spus că pot avea încredere în ceea ce a spus. În suflet mi-a revenit speranţa. Şi aşa a fost. Tatăl meu s-a făcut bine şi a mai trăit peste zece ani.
La câteva luni de la telefonul prietenei mele, mai precis în ziua de Anul Nou, am primit vizita prietenilor noştri, însoţiţi de Cuviosul Gherontie. Din vorbă în vorbă, am aflat despre dorinţa lui de a avea un set de haine militare. Cum şi eu şi soţul meu lucraserăm în armată, i-am promis că îi vom dărui hainele dorite. Şi m-am ţinut de cuvânt, deoarece rugăciunea şi cuvântul lui dătător de speranţă mi-au fost sprijin în încercarea pe care am trăit-o. Sunt chiar hainele în care apare în mai multe fotografii.
Col.rez. Marilena Oltean,
Alba Iulia
