Cu trei luni înainte ca dânsul să treacă la Domnul, eram cu familia la Tismana. Ne-am dus din nou la el. Ne-a dat cap în cap pe toţi trei.

A fost cam tare, că băiatul a început să plângă şi a vrut să plecăm de acolo. Cuviosul a încercat să îl împace, ca să nu plecăm aşa repede, iar copilul să nu rămână supărat. Nu a fost nepăsător că pe copil l-a durut. M-a durut şi pe mine capul vreo câteva zile. Pe de altă parte, toate durerile mele obişnuite de cap au dispărut. M-a întrebat dacă mă rog la prânz şi mi-a spus cât de importantă este rugăciunea la amiază: „Trebuie să ne rugăm la amiază!”. Este un lucru esenţial pe care l-am învăţat de la el. Am auzit şi pe site rugăciunea pe care Cuviosul o rostea în acest moment al zilei, ca ajutor în lupta cu „demonul de la amiază”.

Când am aflat că a trecut la Domnul, nu mi-a venit să cred. Dumnezeu a aranjat ascultările mele, astfel încât să fiu prezent şi la ultima mea întâlnire cu acest om sfânt. Când am venit la înmormântare, am făcut drumul de la Bucureşti la Mănăstirea Tismana în patru ore. Mai repede ca niciodată.

Moartea Cuviosului în Ţara Sfântă, în bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, chipul luminos al acestuia după nouă zile de la moarte, oamenii mulţi, veniţi la înmormântare sunt amintiri reper pentru mine.

În inima mea, Cuviosul rămâne un om cu multă bucurie şi dreaptă credinţă. Îmi amintesc de crucea pe care o făcea, aproape exagerat de dreaptă. Era omul Învierii, îndemna la rugăciune în mai multe momente ale zilei. Apoi, atâtea potriviri, în cuvinte aruncate într-o doară. Ar putea zice cineva că poate le forţăm noi ca să intre în poveste, dar sunt prea multe ca să fie simple coincidenţe. Românii au nevoie să cunoască vieţile oamenilor sfinţi care au trăit printre ei, cum a fost şi Sfântul Gheorghe Pelerinul. Tot Gheorghe şi tot ardelean ajuns în altă zonă a ţării după trecerea la Domnul.

Pr. George,
Bucureşti