Despre bătrânelul simpatic care frecventa slujbele la Catedrala Reîntregirii auzisem de la colegii de școală, ba chiar îl văzusem și eu de atâtea ori și mă cuprindea o bucurie și o liniște adâncă, de fiecare dată când îl zăream. Nu mi-a inspirat niciodată frică și nici nu am crezut că ar avea probleme de niciun fel, cum lăsa să se vadă. Nu avea cum să fie altfel cu zâmbetul lui aducător de pace, doar că îl priveai… Cel mai mult îmi plăcea să-l ascut cântând „Lumină lină” pentru că, deși cânta defazat şi nu respecta întocmai linia melodică, mi se părea că el cântă mai frumos decât strana.
Într-o zi, când eram în catedrală, după slujbă, l-am văzut că se apropie de mine și îmi zice: „Ia să vedem!…”. Şi își pune mâinile pe brațele mele și pentru câteva clipe închide ochii. Când îi deschide, îmi spune că o să dau la facultate și o să fac bani mulți din profesia pe care o aleg (aici scriu din memorie). Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că era exact fraza pe care prietenul meu de atunci mi-o spusese și eu eram total împotriva acestei idei. I-am spus Cuviosului că nu sunt de acord cu ceea ce mi-a spus.
Îmi amintesc că m-a tot pișcat și m-a dat cap în cap cu el și mi-a tot vorbit, dar nu mai îmi amintesc ce. Știu doar că nu m-a lăsat decât când a terminat el, iar eu l-am rugat să se roage pentru mine și m-a lăsat să îi sărut mâna. Avea o mână caldă și curată, aș îndrăzni să spun că avea miros plăcut, și mi-a rămas întipărită imaginea asta în memorie. De atunci e prezent în viaţa mea.
Nu știu ce a văzut în ziua aceea, aș îndrăzni să spun că viața mea întreagă, pentru că a fost prezent prin faptele lui la multe evenimente trăite de mine. Am primit de la el o piatră de pe muntele Sinai, ce are întipărit pe ea rugul aprins, și o icoană cu Nașterea Domnului. Eu cred că a vrut să-mi spună că rugăciunea și familia sunt cele mai importante pentru mine.
Mi-a trecut și starea de rău
Era o zi de duminică la Catedrala Reîntregirii și participam la Sfânta Liturghie. Cuviosul era prezent și el și se ruga în partea dreaptă, unde era locul de Spovedanie. Erau mulți oameni care participau la slujbă și mulți care se împărtășeau.
Mă aflam și eu în acea parte, dar de la o vreme începuse să îmi fie rău. Tot ce îmi doream era să găsesc un scaun să pot sta jos, dar erau toate ocupate şi vorbeam cu mine, în gând, că era bine dacă stăteam jos pe un scaun…
Cuviosul se ruga mereu în genunchi şi nici nu am băgat de seamă când s-a aşezat pe scaunul pe care stăteau părinţii când spovedeau în biserică în timpul slujbei. Deodată văd că se ridică și vine la mine și îmi oferă scaunul să stau jos. Am mers și am stat pe acel scaun și mi-a trecut și starea de rău și m-am putut împărtăși liniștită în ziua aceea. Cuviosul știa ce gândim sau ce probleme avem, fără să îi spună cineva!
Jr. Maria-Elena Vesa,
Alba Iulia
