Toată sarcina am fost stresată de gândul: Cum va decurge operaţia de cezariană? Era a cincea, aşa cum am amintit, am acceptat-o greu din punct de vedere psihic. Eram judecată deschis, pe faţă, inclusiv de apropiaţi, dar mai ales de medici, pentru inconştienţă, pentru că îmi pusesem în pericol viaţa. Doctoriţa care mi-a monitorizat primele patru sarcini şi care mi-a făcut şi operaţiile, la a cincea m-a părăsit. M-a durut, dar nu am putut să o acuz de nimic. Era reacţia ei, „firească”, de revoltă la adresa mea, pentru că refuzasem să-mi leg trompele.
Nu aveam medic şi eram deja în săptămâna 31 de sarcină, când din nou am apelat la „sora mea” mai mare, doamna Monica, care m-a încurajat spunându-mi că nu o să mă lase Cuviosul. Mi-a spus că mă vor pomeni la Sfântul Mormânt să găsesc un medic, ei fiind în pelerinaj în Săptămâna Luminată la Locurile Sfinte. Dumnezeu a lucrat tot prin oameni şi sâmbăta, în Săptămâna Luminată, am fost acceptată şi primită la consultaţie de un medic, profesor universitar, aşa cum deja am amintit, care şi-a asumat să mă şi opereze. Când am intrat în cabinetul dumnealui se uita la un reportaj „Pelerinaj la Sfântul Mormânt”.
Mă luptam în sarcină şi cu gândul că nu mă puteam vizualiza după operaţie sus, pe etaj, cu pruncul. Nu m-am gândit o secundă că va păţi ceva copilul. La naştere, după ce l-a scos, copilaşul a reacţionat bine, însă în câteva minute s-a decompensat. L-au aspirat, l-au pus pe oxigen şi l-au dus pe ATI.
Din momentul acela, gândul meu a fost doar la Ioan. Şi eu eram pe terapie şi am stat ca pe ace aşteptând transferul pe pavilionul lehuzelor care erau fără copil, într-un corp exterior. A doua zi după operaţie aveam un singur gând: să urc pe terapia secţiei de neonatologie să-mi văd copilul. Eu sunt claustrofobă şi nu puteam urca cu liftul singură şi nici nu mă însoţea nicio infirmieră. Abia reuşeam să merg. Mi-am luat telefonul, fotografia Cuviosului şi, cu „Doamne-ajută”, înainte. Atât am zis: „Cuvioase, dă-mi putere să urc la etajul 6 la copilul meu!”. A fost greu, dar nu imposibil.
Când l-am văzut în incubator, cu perfuzii, cu sondă pentru a fi alimentat, pe oxigen şi fără puterea de a plânge (nu avea forţă să plângă, nici nu gemea… era un fel de strigăt mut), sabie mi-a trecut prin inimă! De pe secţie mi-au zis că voi avea voie să vin la el mai des dacă voi avea lapte să-i dau. M-am rugat Cuviosului să mi se instaleze lactaţia să pot veni la pompă şi apoi la Ioan, mi-am binecuvântat sânii cu iconiţa Cuviosului şi minunea s-a produs. Simţeam că acel lapte binecuvântat de Dumnezeu prin mijlocirea fotografiei Cuviosului va face minuni cu copilul meu.
Pe Ioan l-am născut la 37 de săptămâni, însă conform semnelor vitale a fost încadrat la vârsta gestaţională de 34 de săptămâni. Prin urmare era un prematur ca la carte! A avut hemoragii intracraniene specifice prematurilor (depistate în urma ecografiei transfontanelare). Şi de data asta a făcut Cuviosul o minune şi s-a resorbit tot lichidul.
Când am început să-l alimentez cu biberonul desatura (îi scădea concentraţia de oxigen) pentru că nu putea coordona respiraţia cu deglutiţia. Când sugea uita să respire. Ioan s-a născut cu un stridor laringian foarte urât (sunet înalt şi şuierător la inspiraţie), obositor pentru cei din jur, care îi favoriza vărsături frecvente. Din nou a intervenit Cuviosul, a cărui fotografie i-am pus-o sub body în zona plămânilor şi cu al cărui ulei de pe mormânt l-am uns tot mereu. L-a salvat de câteva ori fix în momentul în care vărsa pe gură şi pe nas în jet puternic… exact atunci ajungeam la pătuţ sau, dacă aţipeam, mă trezeam chiar atunci.
Acum, când scriu, nu îmi vine să cred că vorbesc despre ceva ce am trăit eu cu pruncul meu. Ioan are mai bine de un an şi toate problemele medicale s-au rezolvat, este un copil puternic şi luptător. Este cel mai zâmbitor bebeluş din câţi am văzut. Este iubit de Dumnezeu şi de sfinţii Lui.
Sfinte Cuvioase Gherontie, ai milă de toţi pruncii şi mângâie sufletele tuturor mămicilor aflate în încercări!
Dr. Loredana-Elena Miron,
Fălticeni
