Când ne-am cunoscut era 1 decembrie 2020.
Am citit ulterior că obişnuia să meargă la uşile oamenilor, fără ca aceştia să ştie, şi să se roage, cunoscându-le nevoia şi necazul. Începuse pandemia şi ne venise rândul la covidare. Deşi soţul meu e medic, șeful secției ATI chiar, nu ne-am panicat, dar izolarea cu o casă de copii, parte dintre ei mici, trebuia respectată, mai cu seamă că aveam şi oarece simptome, iar în perioada contaminării şi izolării noastre, un prieten, politician, mult mai tânăr decât soțul meu, s-a infectat şi a murit. Domnul să îl odihnească cu drepţii!
Mă împrietenisem printr-o conjunctură a pelerinajului icoanei Maicii Domnului de la Dălhăuți în oraşul nostru cu o maică, sigur n-ar vrea să îi dau numele deşi o iubesc nespus, respect smerita ei dorinţă. I-am scris maicii A. că avem Covid şi o rog să ne pomenească. Apoi, la scurt timp, în următoarea zi, cred… m-a întrebat dacă pot trimite pe cineva la poștă că mi-a trimis un colet. M-a surprins că mă întreabă, deoarece ştia că izolarea nu permitea decât să îţi lase semenii cumpărăturile la gard. Am asigurat-o că voi merge cât de curând să o văd şi intru atunci în posesia coletului. Aşadar, coletul a făcut retur. Maica nu s-a lăsat şi a retrimis coletul cu o firmă de curierat. Practic, astfel a ajuns la poartă un curier şi a lăsat coletul.
Mare mi-a fost surpriza când, deschizându-l, am găsit în interior patru volume care purtau pe copertă acelaşi chip… uluitor de cald şi de expresiv: Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos! Asta-i, am zis, dar ce grabă avea maica să îmi trimită cărţi… asta aveam eu acum prioritar de făcut?! Să alerg printre atâția copii, fă-le ceai, scade-le febra, fă mâncare din ce te descurci adus de alţii şi lăsat în poartă…, iaca, na, de citit am eu vreme?!
Am împins volumele sub un raft, un altăraş cu icoane unde obișnuiam să îmi fac rugăciunea. Gândul a fost, în esenţă, să nu mai vadă soțul meu alte volume cu cărţi despre biserică, să nu îl smintesc… abia reuşisem să îl aduc la biserică duminica pentru o jumătate de oră, o oră, şi ziceam şi aşa, bogdaproste.
Seara, nu mică mi-a fost surpriza când l-am găsit pe soțul meu răsfoind unul dintre volume. Oare cum le găsise?! (Iată şi prima ghidușie a Cuviosului!). N-am zis nimic, am stat să spună el primul… aşteptând să mă întrebe de unde, cine, de ce… Îl aud că zice: „Părintele acesta seamănă cu părintele Alexandru (un părinte bătrân, tot cam atipic în comportament), pe care l-am văzut la Maslu, nu-i aşa? Aşa trebuie să arate fericirea, mă gândesc!”. A rostit aceste cuvinte privind neclintit la chipul de pe coperta cărții. Am înmărmurit!
Acela a fost momentul în care am început să citesc primele marturii. Am înţeles în scurtă vreme, Cine… De ce… Când şi mai ales Cum (refuzasem cumva prima dată coletul, neconsiderând util să trimit pe cineva la poștă).
Când vorbim între noi îi spunem „Drăgălașul”, aşa de ghiduş şi prezent s-a făcut în inimile noastre. E de la sine înţeles că am depăşit cu bine perioada, iar soțul meu şi-a continuat activitatea zi de zi printre bolnavii cu Covid-19, purtând masca adesea cam sub nas (după cum l-a pârât asistenta șefă). De când a intrat în casa noastră multe şi însemnate s-au mai petrecut.
Maria Mirela Ioniţă,
Buzău
