Singura dată când l-am întâlnit pe Cuviosul a fost în vara anului 2009, la Mănăstirea Albac, în preajma hramului. Eram la liceu şi, fiind vacanță, am vrut să stau câteva zile acolo.
Am intrat în biserică la Vecernie, slujba era deja începută, așa că am rămas în spate. Nu era multă lume în biserică, doar maicile şi vreo două-trei persoane, din câte îmi aduc aminte. Dintre aceste persoane, mi-a atras atenția un bătrânel care stătea în genunchi, cu mâinile ridicate şi se ruga, mai făcea câte o metanie, iar se ruga, mai făcea câte o închinăciune, se mai uita în stânga-dreapta, iar se ruga. Sincer, mi s-a părut puțin ciudat comportamentul lui, dar mi-am zis că ori e puțin bolnav, ori e vreun credincios fanatic.
Nu a stat mult la mănăstire, a doua zi de dimineaţă, după Sfânta Liturghie se pregătea de plecare. Eu, necunoscându-l şi neştiind cine este, nu înţelegeam de ce e atâta agitaţie în jurul lui. Se adunaseră maicile în jurul lui pe treptele de la ieşirea din trapeză. Mă aflam şi eu pe trepte şi mi-a șoptit o maică: „Du-te şi tu mai aproape, e un om îmbunătăţit, un sfânt, un sfânt nebun pentru Hristos, îl cheamă Gherontie!” (în agitația aceea nu i-am reținut numele).
Atunci încă nu citisem despre sfinți nebuni pentru Hristos şi nu eram familiarizată cu modul lor de a se purta. Nu îmi venea să cred că omul care stă în fața mea chiar e un astfel de trăitor. M-am dus mai aproape (nu îmi mai amintesc ce le zicea maicilor), dar la un moment dat mă ia o maică lângă ea şi îi adresează Cuviosului o întrebare legată de mine. M-a surprins răspunsul şi gestul lui, dar nu am înțeles nimic din vorbele şi atitudinea lui. Maicile mi-au zis: „Așa mai face el!”. Apoi a coborât scările şi a plecat.
La un moment dat s-a întors şi a făcut cu mâna în semn de rămas bun maicilor, care îl priveau cum se îndepărtează. Eu am rămas nedumerită la baza treptelor, uitându-mă cum pleacă şi zicându-mi în minte: „Dacă şi omul acesta este un sfânt…”. Eu numai sfânt nu îl vedeam: spunea propoziții anapoda, fără logică, fără legătură cu ce îl întrebai – așa mi se părea mie atunci. A venit şi ziua hramului, cu lume multă, slujbă frumoasă şi apoi întoarcerea mea acasă.
Au trecut anii, iar eu am uitat cu totul de întâlnirea de la Mănăstirea Albac. După zece ani de la întâmplarea amintită, în noiembrie 2019, o colegă mă întreabă dacă am auzit despre un cuvios care s-a mutat la Domnul şi care era nebun pentru Hristos, Gherontie. I-am spus că nu am auzit, dar totuși parcă aveam o îndoială, o nelămurire, era o stare ciudată, parcă mi se părea cunoscut numele.
După ce am terminat convorbirea, mi-am zis să caut pe internet, poate găsesc vreo poză. Când i-am văzut chipul, mi-a venit în minte exact imaginea cu plecarea Cuviosului de la mănăstire, când s-a întors şi ne saluta cu mâna. Am rămas fără cuvinte, nu îmi venea să cred! Încercam rapid să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat atunci, ce mi-a spus Cuviosul şi am constatat că o parte din ceea ce a zis s-a împlinit, deși atunci erau propoziții fără logică, dar erau pentru mine. Exact așa cum scria cineva în volumul 3 de marturii: „Din noianul de vorbe fără rost te izbește ceva, un cuvânt anume, o frază, care ţi se adresează direct. Şi numai tu știi că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalți martori, deși aud cuvântul, nu înțeleg nimic (este atinsă o patima de-a ta, o problemă, o nelămurire)”. Doar că de data aceea, nici eu nu am înțeles deplin cuvântul. I-am scris repede colegei şi i-am zis că, de fapt, eu l-am văzut pe Cuviosul şi i-am povestit în mare întâmplarea. Atunci mi-a trimis poze cu câteva pagini din primele volume de mărturii despre Cuviosul Gherontie. Am căutat pe internet de unde le pot cumpăra, dar mi-a zis colega că nu se găsesc de vânzare şi că mi le va împrumuta ea.
După o lună de la convorbirea cu colega mea, a rânduit Dumnezeu să ajung cu o cunoştinţă la Mănăstirea Lupşa şi iar am auzit vorbindu-se despre aceste cărți: că nu sunt de vânzare şi că se distribuie gratuit, dar nu am întrebat cum pot să intru în posesia lor şi am rămas cu dorința de a le procura (nespunând nimănui că eu îmi doresc foarte mult aceste cărți). A doua zi după ce ne-am întors din pelerinaj, mă întâlnesc la locul de muncă cu aceeași cunoştinţă cu care fusesem ziua precedentă la mănăstire. Ne salutăm şi îmi întinde plăsuţa din mâna ei, zicând: „Astea sunt pentru tine!”. Şi a plecat repede pentru că venise liftul.
Eu iau plăsuţa şi îmi continui drumul. Când mă uit, surpriză: primele două volume cu mărturii. Nu îmi venea să cred, îmi venea să plâng de bucurie. Am lăsat plăsuţa şi am fugit repede să o întreb de unde le are, cum de mi le-a dat tocmai mie? Mi-a zis că la rândul ei le-a primit şi ea deja le avea. După ce le-a primit, mi-a mărturisit că nu știa cui să le dăruiască (mie sau altei colege) şi s-a rugat în gând. Mi-a zis că eu am fost prima care i-am ieșit în cale (ţin să precizez că atunci nu ne întâlneam des, eu lucram la un etaj şi ea la altul, însă cealaltă colegă lucra chiar la același etaj cu ea). Poate mulți consideră acest lucru o banalitate sau o pură întâmplare, o coincidență, dar pentru mine nu a fost! Cuviosul Gherontie a ştiut cât de mult îmi doresc cele două volume şi mi le-a trimis!
Îmi pare nespus de rău că l-am judecat atunci, că nu l-am luat în seamă, că am fost încuiată la minte şi suflet şi nu mi-am dat seama pe cine am întâlnit… nu am realizat că am întâlnit un sfânt. Sfinte Cuvioase Gherontie, te rog, iartă-mă!
Dr. Andrada Moldovan,
Reghin
