Dumnezeu, care cunoaşte sufletele oamenilor, ne poartă paşii vieţii spre folosul sufletesc, doar să ne lăsăm în voia Lui! Aşa şi eu, urmând porunca Domnului de a împlini ascultare în viaţa mănăstirească, am fost trimisă la Ierusalim, la Reprezentanţa Patriarhiei Române, iar mai apoi, la Ierihon. În acest timp, Cuviosul a venit de mai multe ori în Ţara Sfântă.
Odată, pe când mă aflam la Ierusalim, a venit cu un grup chiar în perioada Paştilor şi a stat la Căminul Românesc. La procesiunea de la Betfaghi, am mers cu toţii şi stăteam afară cu ramuri de finic aşteptând să înceapă ceremonia. În acest timp, Cuviosul Gherontie a dorit neapărat să meargă să se închine în biserică şi m-a rugat să-l însoţesc. Îmi aduc aminte că mergea mai greu, parcă îl durea un picior, şi se ţinea mereu de braţul meu. Aşa l-am dus în biserică de s-a închinat la toate icoanele.
Când a venit timpul să se întoarcă în ţară, ne-am întâlnit în curtea bisericii. Zicea că s-a îmbătat, că maica E. l-a îmbătat, şi se lăsa purtat pe sus de oamenii care îl însoţeau. Dar el nu era beat, se prefăcea doar, urmărind cu nesaţ dispreţul celorlalţi, ca pe un mare câştig. Şi câştiga, într-adevăr, prin smerenie, toată slava de la Dumnezeu.
L-am preţuit mult pe Cuviosul Gherontie! Consideram fiecare întâlnire cu el o întâlnire cu un om al lui Dumnezeu, o binecuvântare! Părinţii Pustiei considerau că dacă sunt alături de avva lor, de un părinte îmbunătăţit în momentul mutării lui în veşnicie, primesc binecuvântarea de plecare, ca pe o moștenire duhovnicească menită să-i ajute pe calea mântuirii lor. Îndrăznesc să spun că aşa am primit şi eu ultima întâlnire cu Cuviosul Gherontie, în chiar preziua mutării sale în veşnicie.
Venise la Ierihon în 12 octombrie 2018, cu un grup organizat la Suceava. M-am bucurat să-l primesc, căci orice revedere cu el era o binecuvântare. Era sprinten, în ciuda vârstei, şi binedispus, ca de obicei. Nu dădea semne că ar fi bolnav sau măcar obosit. Era mereu înconjurat de oameni, împărţind glume şi remarci bine ţintite pentru fiecare, astfel încât toţi puteau trage un folos duhovnicesc dacă erau atenţi la starea lor lăuntrică. Am însoţit grupul în biserică, spunându-le istoricul locului. Cuviosul atrăgea atenţia ca întotdeauna.
Printre glume şi remarci, mi-a pus o întrebare al cărei rost aveam să-l aflu în zorii zilei următoare. M-a întrebat deci serios: „Dacă moare cineva aici, cu ce săpaţi groapa? Aveţi lopată sau hârleţ?”. Şi a zis mai multe, dar nu i-am dat atenţie, crezând că e o glumă de-a lui. Doar atât i-am spus, zâmbind, că noi avem criptă, nu facem groapă. Nu ştiam atunci că el era cel care avea să moară!
L-am petrecut cu privirea în timp ce pleca şi îmi amintesc că eram mulţumită că cineva din grup avea grijă de el. A doua zi aveam să aflu că peste noapte a trecut la Domnul în camera de hotel din Betleem, unde era găzduit împreună cu grupul. Mi-am dorit mult să îl înmormântăm la Ierihon, în cripta bisericii, dar voia Domnului a fost ca el să vină în ţară şi să primească toată cinstea de care s-a ascuns cum a putut mai bine în toată viaţa lui.
Păstrez în suflet binecuvântarea ultimei întâlniri. Mă bucur de fiecare sfat sau mustrare pe care mi le-a dat şi nădăjduiesc să nu mă uite nici de acolo, de Sus, de unde Domnul l-a învrednicit să fie! A plecat dintre noi un om al lui Dumnezeu, dar am câştigat un mijlocitor înaintea Sfintei Treimi!
Monahia Evghenia Taşcă,
Stareţa Aşezământului Românesc de la Ierihon
