Despre Cuviosul Gherontie s-a scris mult şi încă se va scrie, pentru că Însuși Domnul Iisus Hristos spune că lumina aprinsă nu poate să stea sub obroc (Matei 5, 15). O lumină a fost Cuviosul în viața tuturor celor care l-am cunoscut, un om neobişnuit şi totuși atât de familiar, pe care ți se părea că îl știi de când e lumea şi totuşi nu știai nimic despre el.
Mărturiile minunate care se scriu acum din viaţa lui, precum şi minunile care s-au săvârşit după trecerea sa în veşnicie sunt un mic prinos de recunoştinţă adusă acestui om al lui Dumnezeu, care ne-a cuprins pe toţi în neîncetatele sale rugăciuni. Aşa se face că îndrăznesc şi eu, după îndatorire, iar nu după vrednicie, să schiţez câteva ipostaze în care am avut bucuria de a-l întâlni.
Călătorind pe firul amintirilor, îmi apare în minte imaginea primei întâlniri. Era prin anii ’85-’86, eram soră începătoare la Sfânta Mănăstire a Râmeţiului. Într-una din zile, îmi făceam ascultarea la gospodărie. Alături era o grămadă mare de lemne crăpate, care urmau să fie aranjate. Deodată, văd ceva mişcându-se energic. Când mă uit mai bine, un om firav făcea metanii cu o viteză fulgerătoare chiar acolo, lângă grămada de lemne. Am rămas privindu-l uimită. Nu era un loc unde te-ai fi aşteptat să bată cineva metanii, cu atât mai mult un necunoscut. Nu ştiam ce să cred, nu întâlnisem niciodată un nebun pentru Hristos şi nici nu îmi amintesc să fi avut la acel moment cunoştinţă despre acest fel de nevoinţă. Totuși, o pace lină îl însoţea şi îmi era drag să îl privesc. Când şi-a dat seama de prezenţa mea, a început să facă ghidușii ca şi cum nu s-ar fi rugat. Mai târziu, am înțeles că prin tot ceea ce făcea căuta ocara oamenilor, ca astfel să afle harul Domnului.
În perioada care a urmat, venea des la Râmeţi. Era unul de-al casei deja, iar maicile au prins repede de veste că rugăciunile sale pline de har ajungeau negreșit la tronul lui Dumnezeu. Aşa se face că urmăream momentul în care să-i cerem să se roage pentru noi, iar el era foarte prompt, pentru că lăsa tot şi se punea chiar în acel moment în genunchi şi, ridicându-şi mâinile spre Cer, formula o rugăciune personală, pentru cea care îi ceruse. Şi nu de puţine ori rămânea îndelung îngenuncheat, pentru că cererile se tot adăugau, ajungând în final să ne cuprindă pe toți şi pe toate în rugăciunea sa jertfelnică, implorând cu mâinile ridicate mila Domnului, a Maicii Sale şi a tuturor sfinților pentru noi. Cei care l-am cunoscut şi l-am văzut rugându-se, ne amintim cum cuprindea Cerul cu mâinile, mânat de marea dragoste de oameni pe care o avea.
Alteori, ne însoţea la slujbele de seara, care se săvârşeau în paraclisul mănăstirii, biserica mare nefiind ridicată la acea vreme. Cânta atunci alături de maici şi se remarca prin tonul ridicat şi prin faptul că rămânea mereu în urmă la cântare, îndeosebi la „Apărătoare Doamnă”. Atrăgea atenţia în felul acesta, iar câte o maică îl privea mustrător, dorind să-l facă să tacă, dar el continua mai tare, fără să-i pese câtuşi de puțin de mustrare.
Îmi amintesc că venise odată cu o plasă în care avea multe culioane. Nu prea se găseau pe atunci culioane iar eu, neştiind că sunt ale unei singure maici, am îndrăznit să-i cer unul. Între timp, venise maica, iar el, elegant, a rugat-o: „Cuvioaso, ai multe culioane! Dă-i şi surorii unul!”. De atunci, aflând că merge pe la mai multe mănăstiri de maici unde se făceau şi culioane, aveam încredere în el şi îi dădeam bani să ne aducă şi nouă. Iar el ne aducea mereu după cum îi ceream fiecare, fără să uite sau să greşească vreodată!
Monahia Evghenia Taşcă,
Stareţa Aşezământului Românesc de la Ierihon
