Treptat am aflat de la prieteni mai multe despre el şi mi-am dat seama că nu e aşa cum îl priveam eu. Prin 2008-2009, am avut parte de o întâmplare tipică pentru întâlnirile cu el.
Am fost de Revelion la Mănăstirea Albac. Venise şi Cuviosul cu prietenii noştri din Alba Iulia şi, după slujbă, noi mergeam la schi pe pârtia de la Vârtop-Arieşeni. În 3 ianuarie urma să plecăm acasă după ce ne întorceam de la schi. În Albac era lapoviţă. Am pus schiurile pe maşini şi ne pregăteam de îmbarcare. Apare Cuviosul ca o boare şi ne întreabă: „No, unde mergeţi, dragă?” „La schi!” „Vă duceţi degeaba!” „Cum, Cuvioase? Uite că ninge! Dacă aici e lapoviţă şi cu fulgi mai apătoşi, sigur sus ninge de rupe!”. „Nu vă duceţi, că mergeţi degeaba!”.
Mergem şi ce să vezi?! La Arieşeni ploua de rupea. Am zis că nu se poate, că doar e mai sus cu 400-500 m decât Mănăstirea Albac. Pârtia era toată pământ, se topise toată zăpada pe care noi schiasem cu o zi în urmă şi schiasem bine. A zis careva dintre noi: „Nu am ascultat de Cuviosul şi am venit până aici degeaba!”. Ne-am întors la mănăstire, dar Cuviosul nu ne-a zis nimic. Se comporta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Putea să zică: „Ţi-am zis eu, ţi-am zis să nu mergi! Vezi? Nu ai ascultat!”. M-am tot întrebat: de unde să fi ştiut el că plouă sus la munte? Nu am înţeles, fizic, cum ploua sus şi ningea jos! Asta m-a pus şi mai serios pe gânduri despre el…
Lucian O.,
Alba Iulia
