Cu darul lui Dumnezeu, când am făcut a doua facultate la Alba Iulia, îl întâlneam foarte frecvent pe Părintele Gherontie. Între timp, a prins o dragoste faţă de mine şi, cu toate giumbuşlucurile, când mă vedea, îmi repeta: „Hai, frate Ioane, să ne rugăm! Hai, frate Ioane, să ne rugăm! Hai, frate Ioane, să ne rugăm!”.
Într-una din după amiezile când am ieşit de la cursuri, în anul 2006, l-am întâlnit chiar la troiţa din faţa catedralei, atât de dragă lui, unde întotdeauna se închina adânc şi se ruga. Atunci arăta altfel, era o troiţă de lemn la capătul parcului – un loc întotdeauna plin de oameni. Când m-a văzut, Cuviosul mi-a repetat aceleaşi cuvinte: „Hai, frate Ioane, să ne rugăm!”. Eu am avut reţineri, dar dânsul a fost foarte hotărât: a început să facă metanii, s-a pus în genunchi şi a început rugăciunea. Am prins un pic de curaj şi i-am spus să se roage pentru mama mea, pe care o lăsasem acasă cu nişte crize foarte puternice de astm. Îmi era teamă să nu se întâmple ceva cu ea cât timp eram plecat. Cuviosul mi-a spus: „Lasă, frate, ne rugăm, ne rugăm, ne rugăm!”. După ce s-a rugat vreo 15 minute, a venit şi m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Poţi să mergi! Poţi să mergi! Poţi să mergi!”. Şi a mers în fugă la alt grup.
Am plecat spre casă, la Orăștie, şi am mers direct la mama mea, să văd cum se mai simte. Când m-a văzut, mi-a spus: „Măi, Florine, dragă! Să ştii că acum o oră sau o oră jumate mi s-a întâmplat ceva, ca şi cum mi-ar fi luat cu mâna boala şi atât de bine mă simt!”.
Vă mărturisesc în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh că niciodată de atunci mama mea nu a mai avut nici măcar o criză de astm.
Ec. Ioan-Florin Fărăgău,
Orăştie
