În primăvara anului 2005, Cuviosul a stat la noi aproape trei luni. În zilele în care nu mergea dimineaţa la Sfânta Liturghie ne rugam împreună, apoi fiecare îşi vedea de propriul program.
Într-una din zile, Cuviosul ne-a cerut „foi sau coli de desen şi colori”, spunându-ne că vrea să picteze (aşa a numit această nevoinţă şi aşa i-a rămas numele, iar desenelor sale le-a spus „picturi”). Ne-a cerut coli mari, de cele pe A4 pe care i le-am oferit nu era foarte mulţumit. Seara, ca de obicei, s-a grăbit să ajungă la Catedrală înainte de „Doamne strigat-am”, iar la întoarcerea de la Vecernie ne-a spus că a vorbit cu cineva care se pricepe la pictură şi care i-a promis că o să-i aducă un set de „coli mari şi colori speciale”. A doua zi a venit cu mai multe coli 70x100cm şi cu un set de creioane colorate.
În dimineaţa următoare mi-a spus că vrea să picteze o biserică cu şapte turle şi că are nevoie să-l ajut să împartă coala în mod egal pentru turle. De fapt ne vroia parte a lucrării sale. S-a instalat în sufragerie, şi-a dus măsuţa sub geam şi, în genunchi, a început prima pictură. I-am marcat locul pentru cele şapte turle, după care l-am lăsat singur. La un moment dat a venit la mine să îi ascut creionul. Când am văzut ce a pictat, am rămas mută de uimire. Mai văzusem ceva asemănător într-o singură carte, un volum despre arta bizantină, o icoană mai rar întâlnită, numită Biserica Ierusalimului ceresc. M-a mai chemat de câteva ori pentru că nu reuşea să îşi ascută foarte bine creionul (!) şi o dată pentru rugăciunea de la amiază. Până la Vecernie terminase pictura în primă etapă, în creion. Pentru prima dată în ziua respectivă a mâncat abia după ce s-a întors acasă. A doua zi a marcat contururile cu negru. Noi eram entuziasmaţi şi-l rugam să nu mai intervină în niciun fel, să lase pictura aşa cum era. Cu toate insistenţele noastre, a început să o coloreze. Este una dintre picturile care, pe parcursul a peste zece ani, a suferit modificări, majoritatea de culoare. Aceste intervenţii le numea „corecturi”…
Prima pictură a Cuviosului, cu unele intervenţii faţă de forma iniţială
Aşa a început „perioada” picturilor, care a durat mai bine de zece ani. În zilele de lucru, între Liturghie şi Vecernie picta şi se ruga. După un timp, pentru că ascuţirea creioanelor cu care lucra îl scotea din duhul de rugăciune în care se afla, a preferat să picteze cu creioane cerate şi apoi cu carioci. Picturile curgeau una după alta. Indiferent unde ajungea prin ţară, picta cu o nevoinţă aspră: stătea fie în genunchi, fie în picioare ore în şir. Muncă şi rugăciune… osteneală călugărească. La scurt timp, a început să ofere cu generozitate picturi celor pe cere-i întâlnea. Nu oferea însă nimic la întâmplare. Alegea „din blocul de desen” pictura care conţinea mesajul potrivit. Dacă la început picta doar „biserici peste biserici”, cum le-a numit la un moment dat, după un timp a lucrat şi picturi cu îngeri sau cu Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
A lucrat în câteva rânduri şi picturi ale Maicii Domnului cu Pruncul sau Maica Domnului Îndurerată. În toate, Maica – cum îi zicea adeseori – zâmbeşte, la fel ca în icoana de la Betleem din Biserica Naşterii, Maica Domnului Betleemiţa, pe care ne-o adusese şi nouă atrăgându-ne atenţia asupra zâmbetului Măicuţei Sfinte. Cred că aşa i se arătase. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul are de obicei doi îngeri în colurile de sus şi o biserică în partea de jos. Acest fel de a o picta readuce în actualitate prin Cuviosul Gherontie experienţa mistică trăită în biserica din Vlaherne-Constantinopol de Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, atât de drag lui. De altfel, în fiecare seară, după ce cântam împreună „Apărătoare Doamnă”, Cuviosul adăuga şi un vers din Acatistul Acoperământului Maicii Domnului: „Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperământ sau omofor! Amin.”
L-am surprins de câteva ori, atât cât ne-a îngăduit să îl fotografiem, în timp ce picta. La un moment dat ne-a chiar devoalat ceea ce picta de fapt: „Acum pictez drepţii!”, iar noi, pentru că ceea ce picta păreau treptele bisericii, îl corectam: „Dragă, sunt trepte sau trepţii cum se zice prin unele zone!” El răspundea: „Da, da, drepţii!”. În alt plan, atunci când insistam cu fotografiatul se prefăcea că îi este sete şi cerea o sticlă cu bere pe care o punea lângă el pe masa de lucru. Îmi amintesc şi faptul că atunci când îl lăudam, fie mâzgălea ceva la pictură, fie rupea un colţ din ea. Erau forme ale nebuniei lui pentru Hristos, ca să îşi ascundă nevoinţele şi starea spirituală pe care o trăia.
Pentru Cuviosul, picturile erau şi o formă de mărturisire a credinţei. La începutul lunii mai a anului 2011, la Muzeul de Istorie din Alba Iulie s-a organizat o expoziţie de pictură cu simboluri religioase. Printre cei care expuneau era şi o prietenă. În drum spre vernisaj, am intrat la Catedrală. Era slujba Vecerniei, Cuviosul era acolo şi am rămas şi eu. După terminarea slujbei a zis: „Ce-ar fi să mergem şi noi doi acolo?” Am ajuns mai la final. Lumea era destinsă, iar emoţiile artiştilor răzbăteau din dialogurile cu cei prezenţi. Cuviosul a intrat imediat în vorbă cu pictorii şi, printre altele, le-a spus: „Dragă, de ştiam, aduceam şi eu câteva picturi!” Mulţi s-au arătat neîncrezători auzindu-l şi au început să îl întrebe ce lucrează. A intervenit prietena noastră, care ştia cum pictează, şi l-a întrebat: „Chiar vreţi? Uite, în două săptămâni mutăm expoziţia la Facultatea de Teologie şi vă duc eu două picturi din cele pe care le am deja înrămate şi le expun.” A acceptat cu un firesc care îi arăta „adevărata smerenie”.
Pictură a Cuviosului, expusă la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia, mai 2011
Picturile Cuviosului vor intra, cu siguranţă, în atenţia cercetării teologice şi artistice. El ştia că au o putere harică. Le trata cu mare grijă…
Monica Opriş