Într-un an, Cuviosul a petrecut în Craiova la reședința Mitropoliei Olteniei aproape tot Sfântul și Marele Post. Eu mă aflam pe atunci în ascultare acolo și pot mărturisi cele câteva lucruri pe care le-am observat legat de nevoința Cuviosului în acest răstimp al Patruzecimii.
Părintele Gherontie nu mânca nimic toată vremea săptămânii, nici chiar apă nu dorea să guste. Sâmbăta sau uneori în seara zilei de vineri îmi cerea ardei iute, muștar, hrean, oțet, usturoi, piper și „mămăliguța drăguța”, cum îi era drag să-i spună. Le amesteca pe toate și le mânca. După un timp, firesc că începea sa-l doară stomacul. Eu îi spuneam, ba chiar îl certam uneori, văzând cât suferă, că nu trebuie să mănânce așa ceva, dar el îmi spunea: „Lasă, dragă, să mă doară, că trebuie să mă doară pentru păcatele mele!”. Altă dată, spunea: „Și Domnul a pătimit, și a suferit, și cuie I-au bătut, și cunună de spini I-au pus!”.
Toată noaptea şi-o petrecea rugându-se cu metanii până la pământ, pe care le făcea lovindu-se atât de tare cu capul de podea, încât se auzea până în chilia mea, care se găsea deasupra camerei unde locuia Cuviosul cât timp stătea la noi. Odată chiar și-a spart capul de la atâtea metanii și mai în toată vremea avea câte un cucui: „Ioi, dragă, ia vezi, ce am aici?” – şi îmi arăta cucuiul.
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
