Citind mărturiile celor care s-au învrednicit a-l cunoaște și a fi aproape pentru un anume răstimp de Cuviosul Gherontie, întăresc și eu prin propria mea mărturisire faptul că Părintele, prin anumite fapte, prin gesturi, prin cuvinte pe care le potrivea să rimeze, îmi descoperea de fapt anumite patimi lăuntrice pe care eu, din întunecarea minții, nu le vedeam spre a le putea aduce înaintea Domnului, a le mărturisi și a primi astfel, încet, încet, tămăduire. A trecut vremea și mă uit acum în urmă, și îmi pare rău, și mă căiesc că nu am luat mai cu dinadinsul seama la cuvintele sale, am lăsat uneori să treacă, ca și cum ar fi fost simple glume aduse înainte de el poate fără vreo pricină. Căci nevăzând-o, credeam copilărește că ea nu există. Îmi amintesc însă cum îmi spunea adesea:
– Ioi, dragă, tu eşti cumsecade, dar ce să facem cu limbuța?
– Să o tăiem, răspund eu! Și se bucura de răspuns.
– Exact, ai ghicit, s-o tăiem, dragă! Dar poți să stai fără limbuță? Eu cred că nu poți, vezi dar să nu mai păcătuiești!
Și pe bună dreptate, că mult am păcătuit cu acest mic mădular: adeseori m-am mâniat și nu mi-am stăpânit limba.
Mie, Cuviosul îmi spunea „popoaia mică”, iar maicii starețe Hristofora, „popoaia mare”. Între noi s-a legat o frumoasă prietenie care, cu darul Domnului, va dăinui și dincolo de moarte. Cuviosul ne spunea: „În veșnicia veșniciilor, așa, dragă, să fiți împreună!”. „Ioi, dragă, tu nu ești ca popoaia mare (sau alte ori spunea „popoaia mea de la Cărbunești”)! Ea îi prima pe țară! Măcar pe jumătatea ei să fii sau pe sfertul jumătății ei!”. Și cu adevărat, maica săvârșea în taină multe fapte bune. Era încă de atunci tare milostivă: „Are mulți avocați înaintea lui Hristos!”, spunea Cuviosul, adică săracii pe care se străduia să-i miluiască.
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
