A venit la noi la mănăstire de multe ori. Când l-am întâlnit, la început, îmi era frică de el, mai ales după ce am văzut că, dacă era mai apropiat cu maicile, mai glumea, le mai gâdila. Nu înţelegeam ce făcea şi credeam că este bolnav psihic. Cu timpul, mi-am dat seama că era altceva şi că are o lucrare tainică.
Odată, când am fost de rând la biserică, Cuviosul a rămas până când au plecat toate maicile şi a început să cânte „Blândul Păstor”. Am simţit atunci că are har şi o trăire diferită de a altor oameni. În timp, am auzit de la maici şi am văzut şi eu nevoinţele, milosteniile şi bucuria lui.
Era ca un vultur în văzduh. Părea atât de uşor când se închina sau făcea metaniile, de parcă zbura. Mă uimea şi cât de uşor postea. Pentru mine era greu să ţin o zi de post, dar el se obişnuise deja, iar vinerea mânca de cele mai multe ori doar seara puţină pâine şi apă. Muncea foarte mult chiar şi vinerea. Era toată ziua la lemne şi nu avea vreo pretenţie la masă. Făcea o nevoinţă aspră, fără să se laude.
Auzeam că, dacă primea o haină, nu o ţinea mult şi o dădea la altcineva. Nu se lega de nimic material. Noi ne lipim de lucruri. Dacă îmi place o haină, o port, nu o dau. Eventual când nu îmi mai e bună sau se uzează. Când mi-e bună nu o dau. Mi-au spus maicile: „Uite, i-am dat o haină nouă şi a doua zi nu l-am mai văzut cu ea!”. Asta e adevărata milostenie. Să dai ce îţi place, chiar dacă ai nevoie şi nu ai cu ce să îţi cumperi acel lucru. Şi banii îi dădea la alţii. Nu era legat de nimic pământesc şi Dumnezeu a rânduit să ajungă peste tot, unde puţini oameni ajung: la Ierusalim, în Grecia, în Rusia, în Italia, în Serbia, în Egipt…
Dar cel mai mult mi-a rămas în suflet bucuria pe care am văzut-o pe chipul lui. Niciodată nu l-am văzut supărat sau mâhnit. Nici de vorbe, nici de faptul că nu avea nimic. El nu avea o casă la care să se întoarcă atunci când dorea, nu mai avea mănăstirea lui. Era călător în lume, dar nu avea supărarea că nu are unde să stea, iar bucuria de pe chipul lui şi puritatea copilăriei din sufletul lui nu le-am văzut la nimeni.
Mă gândeam, văzându-l, de unde are atâta bucurie şi energie?! Era mereu foarte vesel când se întâlnea cu cineva. Transmitea o bucurie molipsitoare şi te scotea dintr-o stare de supărare şi mai ales din akedie. În jurul lui era bucurie. Purta harul lui Dumnezeu în el şi de aceea era vesel! Cuviosul trăia acea „tinereţe fără de bătrâneţe”, era bătrân, dar totuşi era tânăr. Este binecuvântarea lui Dumnezeu să nu bagi în seamă trupul. Chiar dacă avea uneori tristeţe în suflet nu arăta în exterior. Poate doar apropiaţilor. Îşi punea nădejdea în Dumnezeu, Care îi descoperea ceea ce avea nevoie el sau cei la care îl trimitea. Era bucuria lui să facă voia Domnului şi să meargă oriunde era nevoie de el.
Bucuria aceasta ar trebui să o avem şi noi toţi, călugării mai ales, dar şi lumina din ochii Cuviosului. Trăia lipsa de griji ca păsările cerului, pe care Domnul le hrăneşte.
Să dea Dumnezeu să ne trimită de acolo de Sus şi nouă putere, să fim veseli, binevoitori, răbdători, înţelegători cu aproapele!
Monahia Veronica,
Mănăstirea Hurezi
