În genunchi, la rugăciune, în pridvorul Mănăstirii Tismana, lângă mormântul Sfântului Nicodim, aşa l-am văzut prima dată pe Cuviosul Gherontie. Era în anul 1990. Când a simţit că îl privesc mai insistent, s-a întors puţin spre mine şi mi-a zâmbit, iar după un timp a venit şi mi-a dat un cuvânt de folos, apoi s-a aşezat din nou lângă mormântul Sfântului Nicodim.
Aflasem de la o soră de mănăstire că este nebun pentru Hristos. Nu ştiam prea mult ce înseamnă, dar mi-am dat seama despre dânsul că are o lucrare duhovnicească înaltă, de aceea mă bucuram de fiecare dată când venea la noi, la mănăstire. Simţeam ca o întărire pe calea credinţei faptul că mai există astfel de oameni, chiar dacă nu puteam să îl înţeleg întotdeauna.
Într-o zi, mergeam spre biserică şi mă tot frământam să găsesc răspunsul la o întrebare. Aveam câţiva ani de mănăstire şi citisem câte ceva, dar nu găsisem ceea ce căutam. Cuviosul venea din altă direcţie, tot spre biserică şi, când mă vede, vine la mine şi, fără niciun cuvânt din partea mea, îmi răspunde la întrebarea pusă de mine doar în minte şi apoi pleacă. Nu am apucat să îi spun nimic, îmi pieriseră toate cuvintele…
monahia M.
