Într-o seară, pe la ora şapte, a sunat telefonul şi s-a întâmplat să răspund eu. Era Poliţia din oraşul Horezu, iar agentul cu care vorbeam mi-a spus că un anume Aldea Gheorghe vrea să vină la mănăstire şi să mergem să îl luăm.
Eu eram şofer şi puteam să merg după el, dar mă tot gândeam: „Cine-i ăsta Aldea Gheorghe, de sună Poliţia să îl aduc?!”. Nu am făcut legătura. Ştiam că pe Cuviosul îl chema Gheorghe, dar Aldea nu îmi suna cunoscut. Stând la telefon, am întrebat de ce vrea să vină la noi. Nu m-am gândit cine e. Mi-au răspuns că a mai fost la mănăstire şi vrea să vină. Eu le-am spus că o întreb pe maica stareţă. La un moment dat, eu i-am spus poliţistului că nu îl cunosc. Acesta i-a spus: „Uite, maica zice că nu te cunoaşte şi tu îmi spui că ai mai fost la mănăstire şi te cunosc!”. Atunci am auzit un glas tare: „Iui, dragă, cine eşti de nu mă cunoşti?”.
Imediat mi s-a dus gândul la Cuviosul, doar că aveam impresia că este undeva aproape de mine, iar nu în telefon. Am întrebat cum arată, dacă este în vârstă. Mi-a spus că da şi că vorbeşte mult. Şi îl tot auzeam în telefon: „Iui, dragă, cum nu mă cunoşti? Iui, dragă, cum nu mă cunoşti?”. M-am convins că e el şi am zis să îl ţină acolo că mergem să îl luăm. Ne-am dus cu maşina la Poliţie, iar Cuviosul era deja în uşă. Era aşa de bucuros, că vroia tot să îl pupe pe poliţist: „Iui, ce bucuros sunt! Iui, ce bucuros sunt!”. Acesta îi spunea: „Du-te, nene şi lasă-mă!”.
Pe drum mi-a spus ce s-a întâmplat, că a fost urmărit şi s-a dus să ceară ajutor că îi era frică să nu îl bată, că mai are un dinte şi să nu rămână şi fără ăla. Nu s-a mai întâmplat altă dată. Probabil şi acel poliţist avea nevoie de un cuvânt.
Slavă Domnului că l-am întâlnit, că de înţeles, a fost mai greu!
Monahia Maria
