Când stătea la noi, aveam gândul că „oare ce vor zice vecinii”, pentru că se ruga noaptea cu voce tare, uneori chiar striga către Dumnezeu, dar niciodată nu ne-au spus nimic.
Făcea asta mai ales în baie. Uneori îl mai certam noaptea, pentru că a doua zi trebuia să mergem la serviciu. Ne lăsa să adormim şi numai îl auzeam că începea rugăciunea cu voce tare. Uneori se auzea foarte tare, parcă urla. Îi spuneam: „Roagă-te mai încet, că dimineaţă nu mă pot concentra la serviciu, dacă nu sunt odihnită!”. După ce i-am spus tot ce aveam de spus, am primit răspunsul: „Da’ ştii de ce mă rog cu voce tare?” „De ce?” „Ca să auzi şi tu!”.
Credem că şi vecinilor li se socotea nevoinţa de a se trezi noaptea, auzindu-l. Când treceau perioade mai mari de timp şi nu îl mai auzeau sau vedeau, ne întrebau: „Dar bătrânelul acela nu mai vine? Are o faţă foarte luminoasă!”. Aceeaşi reacţie o aveau şi colegi de serviciu care îl vedeau. Asta a fost doar ca o primă impresie, după aceea au aflat toţi lucruri minunate despre el.
C.N.
