Când era la noi la mănăstire, îmi cerea topoare să spargă lemne – butuci, cum le spunea.
Când se apropia Vecernia, se oprea şi începea să spună tare: „Doamne, strigat-am”, „Lumină lină” sau alte rugăciuni şi cântări. Ca să ne ajute cât mai mult, nu mergea la slujbă la biserică, dar nici nu îşi lăsa rânduiala. Îl găseam când treceam pe acolo, în genunchi, cântând Lumină lină, lângă lemne, iar când termina rugăciunea, continua cu munca aceasta grea şi istovitoare. Toată ziua spărgea butuci, iar noaptea se ruga!
A venit odată copilul fratelui meu, care era în clasa a şaptea. Nu aveam unde să îl cazez, aşa că l-am dus în cameră cu Cuviosul şi i-am spus: „Uite, să înveţi şi tu să te rogi!”. A doua zi, l-am rugat pe băiat să mă ajute la ceva treabă, dar mi-a răspuns tare morocănos: „Uite, că l-am filmat! Toată noaptea s-a rugat şi nu am putut dormi!”. Şi mi-a arătat filmarea cu Cuviosul.
Mi-a părut bine că l-am cazat atunci cu Cuviosul. Că avea el timp să doarmă altă dată. Era minunat Cuviosul!
Monahia Marta
