Cuviosul ne-a spus de multe ori faptul că-şi doreşte să se mute la Domnul. Mai mult, mereu se ruga pentru o „moarte sfântă” şi ne spunea şi nouă să cerem de la Dumnezeu pentru el şi pentru noi acest mare dar: „Rugaţi-vă la Domnul să ne dea moarte sfântă!”.
Răspunsul pe care l-a dat la întrebarea „Cuvioase, trebuie să ne temem de moarte?” este demn de paginile Patericului: „Eu o iubesc, de multe ori… că este moarte sfântă. Este şi moarte sfântă, da! Şi-apoi trebuie să-o iubim şi Domnului să Îi mulţumim şi să cerem tot mereu: «Dă-ne, Doamne, moarte sfântă! Dar să ne fie sfântă, preasfântă şi veşnică. Veşnică şi fericită şi pururea fericită! Amin. Amin. Şi iară, tot Amin!»”.
În toamna anului 2016 a făcut un pelerinaj la Ierusalim. Cu câteva săptămâni înainte să plece înspre Ţara Sfântă, un tânăr l-a întrebat la telefon dacă este adevărat că urmează să moară acolo. Cuviosul ne-a privit semnificativ atunci, a dat din cap şi din umeri zâmbind, semn că o considera o întrebare „fără niciun rost!”. O vreme, am considerat întrebarea un zvon născut din interpretarea prea entuziastă a cuvintelor sau cântecelor sale despre moarte şi Ierusalim. La o vreme după ce s-a întors, ne-a spus că s-a rugat să moară acolo, dar „Domnul nu a fost de acord!”. Zvonul nu fusese un simplu zvon…
Dorul lui de a trece din Ţara Sfântă la Cel pe care L-a slujit într-o adâncă smerenie toată viaţa şi pe care L-a mărturisit cu preţ de sânge era mereu prezent în cântarea lui, oriunde mergea: „Şi tu ţară-ndepărtată/ Şi de Dumnezeu lăsată/ Ce nu te uit niciodată/ Şi preabinecuvântată.”. Chiar dacă mai spunea din când în când în ultimii ani că vine moartea şi trebuie să fim pregătiţi, nu ne-am gândit nicio clipă că se referă la sine. Bucuria pe care o transmitea permanent ne făcea să-l credem încă departe de plecarea din lumea aceasta.
Cu câteva luni înainte de a trece la Domnul, după o vizită la Mănăstirea Râmeţ, l-am ascultat într-o înregistrare audio cântând împreună cu o maică versuri pe care nu le mai auzisem până atunci: „Mult n-o fi, mult n-o fi/ Pământul l-oi părăsi/ Şi Dumnezeu ne primeşte/ Şi ne încălzeşte! Amin.”. Nici de data aceasta nu am crezut că e vorba despre el, mai ales că începuse să opereze de la o vreme destul de relativ cu categoriile convenţionale privind împărţirea timpului: cu anii, cu lunile, cu zilele. Poate că este în firea omului să-l iubească pe semenul său şi să creadă că această iubire poate să fie veşnică. Şi chiar este, dar trebuie să treacă prin porţile morţii…
Am aflat apoi că îşi căuta un grup cu care să meargă la Ierusalim, că avea o anumită nerăbdare să ajungă în Ţara Sfântă, iar când i s-a propus luna februarie a acestui an (2019) a răspuns: „E prea târziu!”. Avea deja termen şi semnul de la Domnul că i-a ascultat rugăciunea smerită, rostită în credinţă şi nădejde mare. A plecat până la urmă înspre Betleem după începutul lui octombrie.
În dimineaţa zilei de 13 octombrie, telefonul fratelui Sorin a venit ca un fulger. Au început apoi să sosească fotografiile. Chipul Cuviosului ne-a amintit de cuvintele sale, spuse nouă de mai multe ori cu ani în urmă: „Dragă, dacă vreţi să credeţi, se poate muri şi de bucurie!”.
Cuviosul Gherontie a murit de bucurie, a murit Văzând. Chipul şi ochii i-au rămas zile de-a rândul şi până la mormânt cu pecetea bucuriei, a vederii şi întâlnirii cu Hristos Domnul. A murit de bucurie sfântă. Inima, care i-a rezistat în suferinţe, bătăi, internări la psihiatrie şi în temniţe, a încetat să mai bată. Îşi făcuse datoria, rolul ei se sfârşise… Venise vremea bucuriei veşnice!
Pr. Dorin şi Monica
