Mă pregăteam să merg la o nuntă şi aveam deja în gând toată ţinuta.
La rochia cu care eram îmbrăcată se potriveau foarte bine nişte cercei mai deosebiţi. Stăteam în faţa oglinzii şi încercam să mi-i pun. În prima ureche, cercelul a intrat imediat, foarte repede şi uşor. La cealaltă am tot încercat, dar cum nu mai purtasem în ultima vreme cercei, nicicum nu reuşeam. La un moment dat, am auzit: „Da’ are vreun rost, dragă?!” Era vocea Cuviosului, care stătea pe pat în camera alăturată şi văzuse prin uşa întredeschisă toată zbaterea mea.
Nu am simţit în voce urme de reproş, ci un ajutor în a conştientiza că lucrurile care au valoare nu stau în împodobirea exterioară. I-am răspuns: „Nu are, Cuvioase!”. Mi l-am scos apoi, liniştită, şi pe celălalt…
(E.T.)
