Locuiesc în Italia şi l-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie la mănăstire la Albac, unde am rămas o săptămână, fiind în vacanţă.

A doua zi, după ce am ajuns, a apărut Cuviosul, iar la masa de prânz începuse să vorbească cu maicile, întrebând cine a mai venit pe la mănăstire şi ce mai este nou pe acolo. Cuviosul era aşezat în capul mesei, în dreapta părintelui Dionisie, iar eu eram aşezată în capătul celălalt, pe aceeaşi parte, deci dânsul nu avea cum să mă vadă direct, dar ştia „din alte surse” de prezenţa mea la acea masă. Dintr-o dată s-a ridicat în picioare şi a zis: „No, cine mai e nou pe aici…? No, tu de acolo, care vii de departe, mai ştii să vorbeşti româneşte, dragă?”.

Apoi a venit spre mine îngenunchind şi zicând: „Câtă bunătate, Doamne! No, binecuvântează-mă, draga mea, binecuvântează-mă!”. Eu am căzut în genunchi în faţa lui, nereuşind să-mi stăpânesc lacrimile. Cuviosului i se arătase lucrarea lui Dumnezeu întru mine. Eu nu am avut o viaţă cu Dumnezeu de mică şi am rătăcit mult în întunericul păcatelor, iar Dumnezeu m-a scos din iadul cel mai de jos, lucru care el, având darul înainte-vederii, l-a înţeles.

În altă zi, la Sfânta Liturghie de duminica, stăteam în biserică cu nepoata părintelui Dionisie. La momentul împărtăşirii, Cuviosul a văzut din nou ceva, pentru că a trecut pe lângă mine şi m-a măsurat cu privirea din cap până în picioare, zicându-mi imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie: „Ce schimbare, draga mea! Dar tu nu erai aşa!”. Da, aşa este, eu nu eram aşa, am răspuns din nou plină de lacrimi. Deci i se descopereau multe lucruri.

Când i-am dat un pomelnic să ne pomenească în rugăciunile lui, mi-a zis de copilul unei prietene pe care îl scrisesem pe pomelnic că era nevăzător, fără ca eu să-i spun ceva, că s-a născut fără vedere. Ştia de bunicul meu că era evreu. Simţea şi duhurile rele. Când i-am spus de pomelnic că sunt toţi fraţii şi surorile mele de la Roma, a exclamat agitat: „Ce faceţi voi acolo? Da’ ce faceţi voi acolo?”. Scuipa apoi în stânga şi în dreapta (aşa se manifesta când simţea duhurile necurate, scuipând în aer peste ele).

Într-adevăr se comporta ciudat în biserică, dar simţeai că este omul lui Dumnezeu. Cu mine glumea continuu… Îi spunea părintelui Dionisie: „No, da’ unde o duci pe Cuvioasa asta, părinte?”.

Era tare bine în preajma lui!

(Vanda Eugenia Mitranca, Roma)