(Alba Iulia, 20.04.2008)
Stăteam la rând la miruit, după Vecernie.
Cuviosul, care de obicei rămânea printre ultimii, a venit atunci lângă mine. În spatele nostru era o tânără care vine frecvent la Catedrală. Cuviosul a întins mâna dreaptă spre ea şi i-a zis: „Dă-mi, dragă, mâna!” Tânăra i-a întins mâna stângă. „Dă-mi-o pe cealaltă!”, a zis dânsul. Fata i-a răspuns că o doare şi nu i-o dă. Într-adevăr, mâna dreaptă îi era bandajată. Cuviosul a insistat. Ea a refuzat din nou, iar Cuviosul a renunţat, dând nemulţumit din mână. După câteva luni, când am văzut că era încă bandajată şi am întrebat-o de ce nu i-a întins Cuviosului mâna care o durea, mi-a spus că i-a fost frică să nu i-o strângă şi să i se agraveze problema. Aflase între timp ce pierduse. Îi spuseseră alţi oameni care văzuseră şi ei întâmplarea şi îi ştiau felul de a fi, dar şi modul minunat în care Dumnezeu lucra vindecările prin el.
Am înaintat câţiva paşi şi îl văd pe Cuviosul că începe să povestească cu o fetiţă din faţa noastră, cam de clasa a VII-a, care era împreună cu mama ei. Doamna a încercat să îşi protejeze fiica de el. I-am spus că nu este violent şi nu are de ce să îşi facă probleme. Atunci doamna s-a întors spre mine şi mi-a şoptit la ureche: „Doamnă, eu îi recunosc pe ăştia, că lucrez în psihiatrie!”. În secunda următoare, Cuviosul s-a întors şi mi-a spus cu voce tare: „Spune-i la doamna că sunt nebun… Nebun pentru Hristos!”.
Doamna cu pricina a făcut ochii mari de uimire! Cuviosul a râs şi a mers mai departe…
(Monica Opriş)
