Purtări care trezesc batjocura, dispreţul sau respingerea oamenilor,

cu rostul de a dobândi smerenia

 

Părintele Gavriil punea la încercare smerenia fiilor săi duhovniceşti sau a celor care veneau la el, pentru a le spori această virtute. Dar nici el nu rămânea dator, ci se smerea în fel şi chip înain­tea celorlalţi.

Uneori se smerea cu vorba, după cum isto­riseşte Lia Kobaşvili: „Pentru că locuiam alături de părintele Gavriil [pe când stătea în Tbilisi], ne întâlneam adesea. Cum începea să vorbească, cum ne spunea: «Sunt un prost!»”

Dar cel mai adesea, după cum am văzut de atâtea ori în paginile de mai sus, părintele Ga­vriil se purta ca un om ieşit din minţi, şi de ace­ea lumea îl socotea nebun. Ca mai toţi cei nebuni pentru Hristos, nu de nevoie, ca cei cu adevărat nebuni, ci de bunăvoie se purta aşa, făţărind ne­bunia. Iar astfel de purtări îndeobşte atrag batjo­cura, defăimarea şi dispreţul oamenilor. Cei ne­buni pentru Hristos stârnesc cu bună ştiinţă ase­menea reacţii, pentru a se deprinde să le îndure si să dobândească astfel smerenia. Intr-un am- piu studiu pe care l-am consacrat nebuniei pen­tru Hristos, am arătat chiar că această căutare a smereniei celei mai adânci, pe calea cea mai as­pră – a îndurării dispreţului, alungării şi umilinţelor din partea oamenilor este cel dintâi rost al acestui mod de viaţă care constă în făţăria ne­buniei – mare şi amară nevoinţă prin chinurile îndurate.

Şi aşa făcea părintele Gavriil.

Adesea, mulţi cunoscători ai vieţii sale au observat că făţărea nebunia, ca să fie dispreţu­it, după ce, pentru vreo faptă sau pentru vreun cuvânt duhovnicesc, iscase laude si cinstire din partea cuiva, ca să nu cadă în slava deşartă şi în mândria pe care uşor şi repede le iscă laudele oamenilor.

Părintele Gavriil a început să aibă astfel de purtări pe când avea doar doisprezece ani. Că­utat şi preţuit pentru darul străvederii şi al pre­vestirii, se băga în lada de gunoi şi striga cu glas tare, ca să-l audă toţi: „Ţine minte tot timpul, Va- siko, că nu eşti decât o ladă de gunoi, şi să nu cu- geţi vreodată ceva bun despre tine!”

Părintele Gavriil făţărea într-atât nebunia, ca şi beţia, încât unii îl socoteau şi-l dispre- ţuiau ca pe unul cu adevărat şi nebun, şi be­ţiv. Câteodată se arunca la pământ, dând din mâini şi din picioare; altădată, ţipa şi răcnea. La Mănăstirea Samtavro, avea în chilie o cara­fă de vin, pusă destul de la vedere, acoperită însă cu un şervet, pare-mi-se ca să-şi ascundă năravul cel rău.

Am văzut mai sus cum s-a dus la Mănăstirea Djvari cu o sticlă de votcă, lucru cu totul necuvi­incios pentru un monah, din care, bând el însuşi, i-a pus pe toţi să bea.

 

Sursa: Jean-Claude Larchet, Sfantul Gavriil Ivireanul, cel nebun pentru Hristos, Editura Sophia, 2016, pp. 93-95.

Sursa imagine: http://samtavro.ge/index.php?m=368