Nici nu ştiu când l-am cunoscut prima oară pe cel căruia atunci îi spuneam fratele Gherontie… Nu îi spuneam aşa direct Gherontie nu numai din cauza educaţiei noastre de ardeleni cu şcoală, ci mai ales deoarece simţeam privindu-l că el era altfel… La prima privire, superficială, făcea totul ca să nu poposeşti prea mult asupra prezenţei lui şi să treci mai departe… Cei care însă eram apropiaţi şi însetaţi de căutarea Bunului Dumnezeu în faptele şi gesturile, în comportamentul celor de lângă noi, ştiam că Gherontie este muuult mai mult decât s-ar crede sau vedea… Şi astfel eram toţi cei care ne bucuram de fiecare secundă cu el, cei care asemeni lui Einstein care spunea: „Nu cred în coincidenţe… Coincidenţele sunt modul în care Bunul Dumnezeu înţelege să rămână anonim”… D. şi M. erau cei care în mintea mea sunt asociaţi definitiv cu fratele Gherontie… Iată de ce îmi amintesc cum într-o seară la „o tocană de ceapă unică gătită de M.”, într-o seară de post binecuvântat, auzim la uşa apartamentului lor un ciocănit care era un cod secret pentru ei amândoi… „A venit! A spus D. …” A intrat, ca de obicei aproape dezbrăcat de haine (lumea îi cam lua hainele din pricina multor întâmplări, începute cu stingerea focului la Mănăstirea Tismana şi până la vindecarea miraculoasă a unui olog fără picioare din pricina diabetului) şi s-a simţit ruşinat, ca şi cum ar fi deranjat… Nu avea de unde să ştie de mine şi de I. Noi ne-am bucurat şi am ieşit în micuţul hol de la intrare, pentru că el refuza să intre… D. şi M. l-au îmbrăţişat… Noi nu îndrăzneam… D. i-a spus brusc: „Frate Gherontie, pe G. îl doare capul. Ştii, el a avut ceva probleme în tinereţe şi nu ar mai fi bine să-l doară…”. „Unde, unde?, zice Gherontie” şi se apropie de mine uitându-se fix în mijlocul frunţii mele… Eram mai înalt cu un cap şi mai bine, aşa că din reflex m-am aplecat să vadă mai bine ce o fi avut de văzut… Înainte să pot reacţiona, mă prinde vânjos cu mâinile de cap, deasupra urechilor, şi cu toată puterea îmi dă un cap în frunte de nu am mai auzit… M-am dezechilibrat, dar el m-a prins de mână cu o forţă ce m-a ţinut vertical… Eu aveam o sută de kile şi el era o mână de om! „De acum n-o să te mai doară!”… Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani şi pe mine niciodată nu m-a mai durut capul…
G.A.P.
