„Era-n ianuarie 2001, când cu întârziere de mai bine de două săptămâni am zburat în sfârşit din România către Germania…
Am aterizat undeva către orele amiezii, trei români cu vizele la ei, şi am fost duşi în mare grabă, de un coleg neamţ oarecum grăbit şi nespus de obişnuit cu primirile de noi oaspeţi, gândit nevoie mare şi în genere parcă rupt de orice realitate… Ne-a depus la Hotel Spoetel în Bad Nauheim şi… dus a fost… Ce mai încoace-încolo, în trei luni aproape, am aflat adevărul despre cei ce ne angajaseră, plângând demn numai în WC la job, acolo unde nu vedea nimeni… Mândra companie Heyde AG era în pragul falimentului şi ca urmare eu am ajuns în câteva zile în clădirea foştilor CEOs care se perindau uneori şi câte doi pe zi, schimbându-se unii pe alţii, la cârma cea mare… Am fost chemat degrabă de o comisie ad-hoc (cât o fi fost ea de ad-hoc) pentru a-mi fi comunicat că se închide firma… Erau trei luni de la plecarea de acasă, stăteam tot la hotel şi mâncasem de la supermaket, aşa cât faci un sector de cerc cu mâna, de conserve de fasole la 99 de pfeningi (că erau mărci la vremea aia)… Deci nu mai aveam bani nici cât să ne întoarcem acasă, nu mai aveam serviciu, ne anunţaseră că din ultimul salariu vor plăti toate taxele şi impozitele pe cele 3 luni, taxe pe care nu le plătiseră şi… nu prea aveam unde să ne întoarcem… I., soţia mea, se pregătise sufleteşte şi venea la mine…
Se lăsa seara peste Bad Nauheim şi vedeam printre fulgii deşi de zăpadă lumina caldă de acasă, de acasa altora, zâmbind şi aşteptând fericiţi mâinele… Eram aproape de disperarea aia când te umflă râsul-plânsul de disperare şi nu mai ştii încotro, către unde şi mai ales de ce… Era o limită ninsă a sufletului când am decis cu o cartelă de sunat prin Internet, indiană, să fac cumva măcar să o aud pe I. la telefon… Erau încă acele telefoane publice, ca nişte cutii de plexiglas transparent, care spre bucuria mea nu te lăsau să plângi că te-ar fi văzut lumea… Se forma greu de pe cartelele alea unde sunai cu 0800 ca să nu plăteşti convorbire nici măcar loco şi respiram adânc, cu lacrimile în nas, în gât, în ochi sau unde or mai fi fost ele de-mi luau tot aerul… Era pustiu în jur, deja întuneric şi se aprinseseră luminile pe stradă, luminând ninsa terasă a unui restaurant micuţ aflat peste drum, terasă peste care stratul deja gros de zăpadă dormea lin peste mesele şi scaunele de metal adunate într-un colţ al ei, peste firma groasă şi luminoasă şi peste lanţul sprijinit pe nişte stâlpi, aşa cam la o jumătate de metru, ce arăta tuturor că era închis… Simţeam frigul în aburii pe care îi respiram când am zărit peste drum, apărut de nicăieri, numai într-un jerseu, cu cămaşă pe dedesubt, cu capul descoperit, suflând în mâinile făcute căuş la gură şi ţopăind pe… Gherontie! Am zis că bat câmpii, am vedenii de frig şi supărare… Dar el a început să dea aşa din cap cum dădea el şi a început a-mi face cu mâna ca şi cum ar fi spus: Mă vezi, cuviosule? A durat ceva până am lăsat indianul ăla pe robot la telefon să vorbească şi până am ieşit să merg la el… Când a văzut că ies a strigat cum numai el striga: Ioi, dragă, că n-ai de ce să plângi că uite cum vin banii la tine! Vine cuvioasa la tine şi să vezi ce vă dă vouă cel de la Ierusalim! Şi a rupt-o la fugă râzând în hohote pe după colţul clădirii… Am fugit după el, după ce am fost atent la şoseaua care ne despărţea şi m-am oprit în lanţul separator… Mi s-o fi părut mi-am zis… Şi atunci am văzut pe zăpadă urmele…Singurele urme… Unde a stat şi a jucat de frig şi pe unde a fugit… Atunci am văzut că restaurantul era desfiinţat şi ferestrele erau în întuneric… Şi o fericire ca o căldură imensă, aşa cum se simte când Duhul Sfânt este în apropiere, de se ridică părul pe mâini şi se face pielea de găină de bucurie, aşa am simţit… Eram fericit! Am povestit I. ce am trăit… Am uitat şi de probleme şi de limita existenţială în care eram şi în doar o lună aveam cel mai bun job din Germania şi fără de griji am început a fi…” (G.A.P.)
