Frumoase şi binecuvântate daruri revarsă Domnul peste lumea lui…
Un zâmbet larg, născut parcă din lumina şi seninătatea Cuviosului Gherontie îmi cuprinde fiinţa, domnind asupra încăperii… Zâmbesc sau chiar râd, din tot sufletul şi fac asta de ceva timp, de când citesc în manuscris viaţa blândului Gherontie, nebun pentru Hristos.
… Un timp primit în Dar. Un Dar la care râvneam în tăcere, fără să-mi dau seama, chiar. Un Dar pe care aş fi putut să-l refuz cu o inexplicabilă, neînţeleasă îndărătnicie.
Se întâmplă, aşadar, să primesc „în faşă” povestea atât de frumoasă şi bineplăcută lui Dumnezeu a Cuviosului.
Mintea şi sufletul alunecă, într-o secundă, înapoi în timp. S-au scurs, deci, picuri de vreme: zile, săptămâni, ani mulţi, peste zece. Par a fi o veşnicie. Doar imaginea Cuviosului transgresează timpul, părând în afara lui, uitat, parcă, într-un tărâm care este al lui şi nu-i aparţine.
De câte ori nu va fi spus cuvioşia sa, în taină, asemenea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă, nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39), în vremea persecuţiilor de la Jilava sau din alte părţi. Dar omul lui Dumnezeu a venit să bea „paharul” plin cu pelin, al Crucii de pe Golgota, semn al iubirii divine şi, mai ales, al iubirii eliberatoare. Ca să reuşească asta, Domnul ascunsese cu grijă în el foarte mulţi talanţi. Crucea muceniciei de om nebun pentru Hristos şi-a asumat-o cu aceeaşi cuminţenie şi seninătate cu care îşi dăruia haina sau ultimul bănuţ…
I se încredinţase încă de la naştere acelaşi gaj, asemenea lui Iov, când a pierdut totul: copii, avere, bani, sănătate, zăcând sărac şi plin de bube pe groapa de gunoi din afara ţinutului.
Aşa l-am cunoscut şi noi, lepădat de nevoile trupului, în cămăşuţa albă, fără maiou, cu pantalonii lui negri, ca de postav, cu încălţări ponosite, veşnic altele. Ochii săi negri, uşor nostalgici, iscoditori îşi găseau adăpost sub fruntea plină de riduri ce încadra o feţişoară poznaşă, veselă, ghiduşă, în acelaşi timp. Sufletul lui cald şi blând, ca al unui băieţel senin şi umil pare să-şi fi găsit un preabun adăpost în trupul său firav, însetat de taina rugăciunii. S-ar putea spune că semăna cu Bătrânul Dascăl din Scrisoarea I, a lui Eminescu: „Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;/ Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic.”. Pelerin fugar, purtând pecetea rugăciunii, harul binecuvântării de peste neam, Cuviosul a fost un Ales. Un Ales căruia Domnul i-a încredinţat, încă de la naştere, multe binecuvântate şi neînţelese daruri. Părul său alb, răvăşit, modestia hainelor, poziţia umilă – în genunchi, cu mâinile sus, rugându-se cu voce tare şi bătând mătănii zgomotoase, în faţa icoanei Maicii Domnului şi pretutindeni – toate acestea vor da mărturie peste veacuri despre existenţa unui Om adevărat care l-a mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii, în nenumărate rânduri. Un Om autentic care şi-a purtat cu mândrie Crucea. Crucea de lemn, la vedere, care nu lipsea şi pe care o dădea şi altora, Crucea care devenise scop şi Cale, ca şi picturile.
Pentru toate acestea, Îngerul Păzitor al sufletului său nu se va fi temut să traverseze toate Vămile Cereşti, prezentând înaintea Tatălui Ceresc pe unul din Cuvioşii Lui, amintind de vorbele Mântuitorului care zic: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32).
Citind mărturiile tulburătoare ale oamenilor de pretutindeni, asupra mea se aşează un duh al blândeţii, al unei bucurii existenţiale rare, greu de înţeles pentru unii… Apoi uşa nevăzută a amintirilor aprinde lin felinarul bucuriei trăite alături sau, mai bine-zis, în preajma sa. Nimic nu va şterge timpul: nici imaginea Cuviosului la rugăciune, în genunchi, cu mâinile sus şi cu voce tare, în mijlocul catedralei, al oraşului, la semafor, pretutindeni, nici zâmbetul ghiduş, nici vocea blândă sau, mai ales dărnicia… Să dai, când nici tu nu ai, să dai, la propriu, cămaşa de pe tine, ca să împlineşti Cuvântul Mântuitorului: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit.” (Matei 25, 35).
Toate acestea împlinindu-se, încep să prindă contur paradoxurile la care Nicolae Steinhardt făcea referire spunând: „Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.” (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi).
Milostenia, alături de nevoinţa rugăciunii sau cumpătarea sunt, desigur, daruri nepreţuite, primite la schimb, pentru o viaţă ca a lui, atât de încercată.
Se făcuse noapte, în Ajunul unui Crăciun Binecuvântat. Afară era o zăpadă proaspătă, iar frigul îmbujorase obrajii copiilor noştri, când ajunsesem cu colinda la naşi. Am cântat cu toţii, cei mici şi cei mari. Cuviosul s-a prezentat vesel să-I cânte pruncului Iisus şi să răsplătească, după tradiţie, colindătorii. Şi-a scos din sân batistuţa lui mototolită şi plină de noduri, împărţind copiilor câte o sută de lei: „Una ţie, una ţie, una ţie!”. Apoi, când credeam că a terminat, a început din nou: „Mai dă-le, dragă, să-şi cumpere caiete, că ei merg la şcoală.”. Asta, după încă un set de rugăciuni spuse pe de rost, la cerere, de către copii. Abia l-am oprit. Ne-am împotrivit foarte…, dar sufletul lui bun şi darnic nu înţelegea refuz… Am tradus acest gest minunat, puţin mai târziu, în timp ce mergeam spre casă. Domnul ne făcuse, prin Cuviosul, pentru a nu ştiu câta oară, un Semn că pruncul Iisus se năştea în Betleem. Cobora peste lume „Noaptea Darului”. Era, desigur, mare sărbătoare…, iar Cuviosul trăia plenar asta.
Când eşti purtător de Duh Sfânt, te întorci spre Răsărit pe întuneric, ajungi la locurile sfinte, cale de mii de kilometri, fără să ai nici un ban în buzunar, trăieşti şi te hrăneşti din belşug, precum păsările cerului. Domnul ţi-aşterne pernă la căpătâi, iar tu, Alesul Lui, te mulţumeşti cu mult mai puţin: rânduieşti pentru altul, fratele tău întru Hristos. Apoi minunea continuă… Îţi găseşti somnul de veci, în Betleemul Iudeii, iar Îngerul Domnului te ia şi-ţi arată, în sfârşit, drumul spre Adevărata Casă…: „în corturile celor drepţi”.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne miluieşte-ne, în veci! Amin.
Emanuela Bandici
