Așa s-a întâmplat și cu mărturisirile mele despre binecuvântările Cuviosului Gherontie. Simt și pot să afirm că m-a primit în marea sa familie, iubindu-mă neîncetat, fiind grabnic ajutător la nevoie și cu alinare șugubeață. Ştiu că nu îi plăceau laudele și că nu voia să fie admirat, însă are parte de toată mulțumirea mea și de toată evlavia mea. Nu puține au fost dățile când mi-a oferit tot ajutorul de care am avut nevoie. Voi povesti două întâlniri, pe care le consider de mare importanță.
Simțeam prin toți porii să ajung la Mănăstirea Tismana, un loc cu o mare însemnătate pentru sufletul meu. Un loc din care nu aș mai pleca. Este tot ce am nevoie, atunci când sunt acolo. Nu am avut șansa binecuvântată să-l întâlnesc în viață, însă toate la timpul lor, cum am mai menționat. Așa a fost și cu întâlnirea noastră.
M-am așezat pe banca din fața mormântului și i-am spus că atât de mult mi-aș fi dorit să ne întâlnim cât încă era în viață, să îmi poată da și mie binecuvântarea sa, de care simțeam că am mare nevoie. Oamenii veneau și plecau, iar eu în același loc. Până când, trimisă am considerat-o fiind, o măicuță caldă și iubitoare a venit la mine, dăruindu-mi aproape toate bomboanele de pe mormânt, spunându-mi că imediat se va umple iar. Să nu-mi fac griji. Să le împart și la oamenii care au nevoie, în București.
Eram prinsă de moment și, dintr-o dată, mi-a luat capul în mâinile sale, m-a pupat de trei ori pe frunte și mi-a spus de câteva ori că mă iubește. Nu mai înțelegeam dacă eu mai sunt acolo, dacă mi se pare, cum să reacționez. Am spus: „Te iubesc!” înapoi de câteva ori, un „Te iubesc!” plin de recunoștință și de mulțumire sufletească. Mi-a spus să mai stau, să mă miruiesc de trei ori, așa cum făcea Cuviosul, în numele Preasfintei Treimi. Nu mi-a venit să cred când m-am așezat că eu tocmai primisem marea binecuvântare după care atât tânjeam, citind unele dintre cărțile Cuviosului. Este cu mine, mă vede, mă ascultă, mă ajută, mă susține, mă iubește și ştiu că, de acolo, de sus, împreună cu toți sfinții, ne ajută pe toți, poate în cele mai inimaginabile căi…
Sufletul deschis să putem primi ajutorul, ochii deschiși cu dorința de a vedea și de a înțelege ajutorul și încrederea că niciodată nu suntem singuri. Niciodată. Deși câteodată suntem prinși în vâltoarea de aici, menită doar să ne îndepărteze de noi și de ceea ce e cu adevărat important, crezând că deținem controlul suprem. Ce poate fi mai amăgitor decât această impresie?
A doua întâlnire cu Cuviosul
A doua întâlnire binecuvântată cu Cuviosul s-a întâmplat înainte de Crăciun, la finalul anului 2024. Am ales să particip la o acțiune caritabilă, împreună cu un cadru didactic de la facultatea pe care o urmez și cu câțiva studenți. Această acțiune consta într-o vizită la un centru pentru îngrijirea persoanelor vârstnice, pentru a-i colinda, pentru a sta cu dânșii la o depănare de amintiri, pentru a simți conexiune, sprijin, suport și iubire. Din acest grup însă lipsea un coleg care, din nefericire, a suferit un accident de motocicletă, neacordându-i-se prioritate. Înainte de accident, în timpul accidentului și în drum spre sala de operație, pe repet, în căști, tot ce a auzit a fost colindul „Vino, Iisuse, în inima mea, ca într-o iesle săracă”, pe care și-l pusese înainte de impact. Așa a rămas telefonul blocat, cu acest colind care i-a fost ajutor în situația în care se afla… Întâmplător?! Sigur că nu!
Accidentul s-a petrecut cu puțin timp înainte ca noi să ne întâlnim pentru a colinda la rândul nostru. Împreună cu profesoara și cu colegii, am decis să îi facem o surpriză, ajungând la el acasă, pentru a-l colinda și a-i transmite toate gândurile noastre bune. Când eu am plecat dimineață de acasă, mi-am luat cu mine o singură bomboană, din cele primite de la măicuța de care v-am povestit mai sus. M-am gândit că am să o mănânc în mașină. Însă, odată ajunsă la colindat, am uitat complet de bomboana pe care o pusesem în buzunarul paltonului. Îl colindam cu toții pe colegul nostru în suferință când, dintr-o dată, am auzit de nicăieri: „Bomboana!”.
Colindam, mă uitam la acest coleg și începusem o discuție cu mine însămi, spunându-mi: „Ce bomboană, tu ? Doar nu te duci acum la magazin să iei bomboane. Și pentru ce, pentru cine?”. Nu știu ce mi-a venit, dar bag mâna în buzunar și scot bomboana. O singură bomboană. Acea bomboană. Dintre milioane de bomboane, dintre milioane de posibilități, eu aveam bomboana în buzunar. Toate acestea, în timp ce eu colindam în continuare, uitându-mă la Daniel cum plânge și cum cântă împreună cu noi: „Vino, Iisuse, în inima mea!”. La final, i-am dăruit acea bomboană tămăduitoare. Mare nevoie avea de ea! Nu era menit să o mănânc eu în acea zi.
De asemenea, niciodată nu am plecat de acasă cu acatistul, poza și bomboana Cuviosului după mine. Parcă făcusem un pachet, numai bun să fie oferit. Acum s-a întâmplat. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee pentru cine sunt menite de fapt. Le-am oferit cu toată încrederea, cu toată credința că Cuviosul știe exact ce vrea să facă și pentru cine vrea să facă o minune. Eu nu pot decât să fiu peste măsură de fericită și împlinită sufletește că m-am lăsat ghidată prin acțiuni, de marea lui lucrare!
Te iubesc, Cuvioase, te cinstesc și du-ne tu pe toți, de mână, prin toate situațiile acestei vieți. Amin!
Stud. Silvia-Cristiana Rusu,
București
