L-am cunoscut pe Pr. Gherontie la Craiova [unii dintre ucenici, din evlavie şi respect îi spuneau „părinte”, n.n.], la Căminul preoţesc „Renaşterea”. Era prin 2003-2004.

Era plin de bucurie, într-o simplitate îngerească, la vecernie, la Catedrala mitropolitană Sf. Dimitrie din Craiova. Era în faţa tuturor, se ruga într-un stil propriu şi trăgea de haine ca să atragă dispreţul multora. Mai târziu aveam să înţeleg de ce făcea acest lucru. Seara, împreună cu nişte colegi, am plecat cu Pr. Gherontie la cantina Facultăţii de Agronomie să luăm masa acolo, împreună. Pr. Gherontie preţuia toate bunurile şi nu făcea risipă. A adunat de pe mese toate resturile de pâine, într-o plasă, şi ne-a spus: „Oamenii aceştia aruncă pâinea, şi alţii o caută prin gunoaie. E păcat mare!” Atunci am înţeles că el se hrănea cu acele resturi, şi când avea un ban dăruia altora pâinea întreagă. Lua asupra sa ce era mai rău ca să dăruiască altora ce era mai bun, ştiind că darul său e darul oferit lui Hristos!

Într-o seară, coboram de la cursurile de Sinteză spre cameră, şi Pr. mă aştepta la uşă şi mi-a zis: „Să intrăm repede că vreau să-ţi dăruiesc ceva şi să nu ne vadă ceilalţi.” Avea într-o plasă nişte ciorapi de lână şi un chimir. I-am zis: „Părinte, ciorapi de lână am, dar chimirul mi-e de folos când lucrez la maşini.” Părintele s-a bucurat şi mi l-a dăruit. Atunci l-am privit pe Pr. Gherontie şi i-am zis: „Părinte, vă străduiţi să vă ascundeţi, dar eu vă simt, părinte! ”. De atunci, Părintele îmi dezvăluia pe faţă ceea ce vedea în jurul său, la depărtare, prin uşile încuiate şi ferestrele astupate! În seara aceea, am mâncat cu colegii în cameră, la căminul „Renaşterea”. Eram la masă, lângă Părintele, care mi-a şoptit: „Dă-te mai încolo că vine cineva care n-a mâncat de-aseară!” În momentele următoare a intrat pe uşă un coleg şi când ne-a văzut la masă, ne-a salutat şi ne-a zis: „Oo! fraţilor nemerii bine, că nu am mâncat nimic toată ziua, am avut cursuri după cursuri şi nici măcar un covrig nu am avut timp să-mi iau!”

M-am uitat la Pr. Gherontie şi i-am zâmbit!

După ce am mâncat, am ieşit cu Părintele rugându-l să-mi spună ceva care mă frământa! El ştia toate!” (P.R., Vâlcea)