Eu am observat că, dacă îl întrebam ceva direct, nu ne răspundea, ci îţi spunea: „Nu ştiu, dragă, nu ştiu!” sau se făcea că nu te aude sau nu îţi răspundea, dar venea altă dată cu răspunsul. Mai repede ne răspundea dacă nu îl întrebam. Nu-i plăcea să facă pe deşteptul. Când îl întrebam la masă, în public, nu ne răspundea. Nu spunea aşa direct: „Staţi să vă arăt eu de fapt cum este, să vă învăţ!”. Niciodată nu ne arăta câte ştie. Ne răspundea pe neaşteptate. Şi, mai mult decât atât, faptul că ştia ce ai în suflet, că îţi dădea răspunsul la întrebările tainice, la întrebările pe care nu le-ai spus nimănui, la întrebările din minte m-a convins că este omul lui Dumnezeu.
Atât de mult se smerea în faţa tuturor, încât s-a lăsat odată să fie purtat de mână de un părinte, pentru a-l învăţa să se închine şi să se roage la icoane. Cuviosul ştia desigur şi să se închine şi să se roage, de multe ori l-am auzit rugându-se, în şoaptă, pentru lumea toată, dar ştia şi să se facă tuturor toate.
Pr. Mihai Cramba
