Am avut binecuvântarea de a-l cunoaşte pe părintele Gherontie – zis Cuviosul – de când aveam 8 ani.
După ce am venit la mănăstire, mi-a rămas întipărit în minte cum stătea toate slujbele drept, în genunchi şi cu mâinile în sus, tremurând din cap şi din mâini. Pentru mine, acele gesturi erau de haz. În cel mai scurt timp, am fost informată că nu e de râs, că acest om e fără casă, fără masă şi călătoreşte fără bani, la mila altora. Mi-a trezit respectul şi admiraţia. Nu s-a ruşinat a-L mărturisi pe Hristos, chiar şi prin faptul că mergea în genunchi prin biserică.
Cu un timp în urmă, m-a trimis să iau puloverul dânsului. Aş fi vrut să-mi explice măcar ceva! Şi iată că acum este acel timp care trebuie să vină.
L-am văzut de atâtea ori, făcând puţin haz, nu fără un rost, arătând că întristarea nu trebuie să aducă nerăbdare, nici necinstea din partea altora nu trebuie sa ne mâhnească, ba chiar o căuta. Iar când l-am întrebat de persoana care-l vorbea de rău, mi-a răspuns clar: „Nu o dispreţui nici pe ea!”.
Iată lucrare! Nu se lăsa dus de mânie, cu toate că uneori striga, ca să-şi acopere lucrarea. Sunt adâncuri pe care le-a atins Cuviosul Gherontie…
Dumnezeu să-l slăvească în Împărăţia cerului!…
M.E.
