Cuviosul venise la noi la mănăstire pentru ultima dată cândva prin luna august, căci în octombrie a plecat la Domnul.
Eram supărată şi m-am dus la dânsul în chilia unde fusese găzduit, nădăjduind să aflu cumva răspuns la frământările mele. Acolo mai era o doamnă cu fetiţa ei. Cuviosul a spus că trebuie să facem vecernia. Eu, doamna şi fetiţa ei ne-am aşezat în genunchi la rugăciune. S-a aşezat în genunchi şi Cuviosul, după cum obişnuia şi a început să cânte şi să se roage.
În timpul rugăciunii, camera a fost scăldată într-o mireasmă de nedescris. M-am ridicat din genunchi şi am început să mă uit în toate părţile crezând că este vreo tăbliţă cu tămâie la candelă şi de aceea miroase frumos. În cele din urmă am văzut un trandafir de plastic care era în priză şi m-am apropiat gândind că acela emană miros plăcut, dar nu era aşa. Nu am găsit nimic care să explice mireasma. În tot acest timp, fetiţa spunea încontinuu că miroase urât.
S-a terminat rugăciunea şi Cuviosul s-a ridicat, s-a uitat la fetiţă şi i-a spus că o să se căsătorească atunci când se va face mare. Am plecat, iar doamna mi-a mărturisit că şi ea a simţit că mirosea a sfinte moaşte când se ruga Cuviosul.
Următoarele zile după această întâmplare, m-am simţit atât de bine sufleteşte, încât simţeam că nu aş putea face nimic rău. Am avut o stare de pace pe care nu o pot explica! Cuviosul ştia că urma să am o perioadă grea şi de aceea mi-a făcut cadou o firimitură de har, care să mă întărească pentru a rezista perioadei grele care a urmat.
S.A.
