Nu ştiu câtă relevanţă ar fi avut mărturia mea sau a noastră mai bine spus, acum o lună, două, când ţara noastră nu cunoştea COVID-19 şi nimeni nu visa că i se poate întâmpla o aşa mare încercare, însă, da, acum are relevanţă tot mai mare pentru noi toţi.
Dacă am fi povestit cuiva că acum fix 2 ani, am fost în carantină, toată familia formată din 5 membri, 4 adulţi şi un copil, timp de 4 luni de zile, şi când spun carantină, mă refer la carantină în adevăratul sens al cuvântului, izolare completă, nu ieşea nimeni din casă decât pentru cele strict necesare, odată la o săptămână sau două, atunci ar fi zis că suntem, în mod clar, puţin cam dezaxaţi, dacă nu şi mai mult de atât. Am fost în izolare, pentru că în acea perioada de 4 luni, ianuarie-mai 2018, am găzduit şi am făcut ascultare de un „Nebun”.
Desigur, dintre cei ce-l cunosc pe Nebunul pentru Hristos Gherontie, unii ar zice cu siguranţă că acea zăvorâre sau izolare a avut un scop duhovnicesc sau spiritual mai pe înţelesul tuturor, adică izolarea ar privi-o ca pe o nevoinţă.
Nevoinţă cu siguranţă a fost şi una destul de mare, cu toţii, de la mic la mare, am fost scoşi din zona de confort, şi folosul spiritual a fost indubitabil, însă abia acum vedem şi folosul practic, atât de necesar în aceste vremuri foarte dificile pentru noi toţi. Experienţa cu Părintele Gherontie ne-a folosit atât de mult, încât atunci când s-au înregistrat primele cazuri COVID-19 în România şi încă nu vorbea nimeni de izolare în Europa, nici măcar Italia, doar prin Lombardia erau luate nişte masuri mai stricte, pentru noi a fost foarte clar că ne vom întoarce la „programul” Cuviosului, şi autoizolarea pentru noi a devenit ceva firesc, chiar cu mult timp înainte să devină ceva impus cu forţa.
Cu siguranţă, pentru aceasta, este doar meritul Părintelui, care a avut înţelepciunea şi grijă să ne pregătească pentru aceste momente dificile, dar nu foarte dificile, căci vorba Cuviosului: „Doamne, fereşte de mai rău!”, pentru că avem credinţa ca Domnul nu ne lasă să suferim decât atât cât îngăduie El şi tot spre binele nostru sau poate nu chiar pentru binele nostru imediat, dar cu siguranţă pentru binele generaţiilor următoare.
Pentru că ştiam că Părintele era nelipsit de la Sfânta Liturghie, de obicei, Duminica încercam să înscenăm o evadare, bineînţeles pentru pricini „binecuvântate”, cum ar fi mersul la Biserica pentru Sfânta Liturghie sau doar pentru a ne închina sau ruga acolo; cred i-am enumerat de vreo câteva ori toate mănăstirile şi schiturile din judeţ în speranţa ca poate va alege una, dar nu, de fiecare dată „infracţiunea de evadare” rămânea la stadiul de tentativă.
Nici după 3 luni de izolare nu s-a schimbat ceva, iar când fetele au clacat efectiv şi au început să plângă şi să-l roage pe Părintele să le dea voie să iasă la o mică plimbare sau pentru diverse cumpărături sau diverse pricini care mai puteau fi amânate primeau mereu răspunsul printr-o întrebare: „Are, dragă, vreun rost?”. Nici măcar în Săptămâna Patimilor sau în noaptea de Sfânta Înviere a Domnului „nu a avut vreun rost” să ieşim, deşi pe parcursul zilei a spus că vom merge cu toţii.
Cuviosul motiva lipsa de la Sfânta Liturghie cu: „Gripa asta, dacă n-ar fi gripa asta!” şi tot de fiecare dată, când îi spuneam că vrem să mergem la vreo sfântă biserică sau la vreo sfântă mănăstire, spunea că mai important este să fie primită rugăciunea, decât să fii prezent în vreo biserică. Cred că am auzit replica aceasta a Cuviosului de sute de ori: „Să fie primită, dragă, PRIMIREA, asta contează!”. Şi acum îmi răsună în cap vocea Cuviosului însă în mintea mea îl contraziceam pe Părintele gândind că tot mai important este să fim prezenţi la sfânta biserică, mai ales pentru Sfânta Liturghie.
Încă o dată, Cuviosul a prevăzut că vor fi situaţii când nu vom mai putea ajunge la Sfânta Liturghie, şi ne-a pregătit să ştim cum să abordăm problema şi să ne protejăm pe noi, cât şi pe ceilalţi şi să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat: „Primirea”. Or, Cuviosul s-a făcut remarcat mai cu seamă prin asta: îi era primită rugăciunea la Dumnezeu şi Domnul îl asculta aşa cum un tată ascultă de fiul său când acesta îi cere ceva.
Fam. Marin, Eforie Nord
